Oamenii veniseră îmbrăcați frumos, cu parfumuri scumpe și telefoane noi, mulți aduși cu mașini mari parcate în rând în fața școlii. Se recunoșteau, se îmbrățișau, vorbeau cu glas tare, povestind despre firmele lor, despre casele din cartierele noi, despre vacanțele din vară.
Într-un colț al sălii, lângă masa cu răcoritoare, stătea Gabi. Nu se schimbase foarte mult față de fotografia din catalog, același față rotundă și prietenoasă, același zâmbet ușor timid. Venise cu autobuzul, cu o cămașă călcată cu grijă și pantofii lui cei buni, singurii pe care îi avea. Lucra ca îngrijitor la un spital, noaptea, și ziua mai prindea câte ceva prin vecini, reparații, treburi prin curte, cât să ajungă. Trăia singur într-un apartament cu o cameră la marginea orașului.
Nimeni nu venise la el să îl întrebe ce mai face.
La un moment dat, Dănuț, care devenise om de afaceri cu reprezentanță auto și vorbea tare de când intrase pe ușă, îl văzu pe Gabi și veni spre el cu paharul în mână.
— Bă, Gabi! Doamne, tu ești? Arăți exact ca acum treizeci de ani, adică... la fel de neevoluat, râse el și se întoarse spre grupul de lângă el. Bă, ăsta e Gabi Moroșan, știți voi, ăla care repara biciclete în curtea școlii. Ce faci acum, Gabi, tot cu bicicleta te ocupi?
Câțiva râseră politicos. Alții se uitară în altă parte.
Gabi zâmbi calm.
— Lucrez la spital.
— A, medic ești? zise Dănuț cu un ton exagerat de surprins, pregătindu-se evident de altă glumă.
— Îngrijitor. Tura de noapte.
Dănuț deschise larg brațele teatral.
— Ei, na! Treizeci de ani și... îngrijitor de noapte. Bă, eu am crezut că ai ajuns ceva. Știi, unii dintre noi am construit ceva în viața asta.
Sala nu se opri din zgomot, dar câțiva de lângă ei auziseră. O femeie întoarse capul discret.
Gabi puse paharul jos, liniștit.
— Săptămâna trecută am stat toată noaptea lângă un bătrân de 80 de ani care nu avea pe nimeni. A murit la cinci dimineața, ținând mâna cuiva. Mâna mea. Nu știu dacă asta e ceva sau nu e nimic. Dar eu dorm bine.
Dănuț deschise gura și o închise.
Lângă ei, directoarea școlii, doamna Petrescu, care organizase reuniunea și stătuse mai deoparte toată seara, venise tocmai în acel moment spre masa cu răcoritoare. Auzise. Se opri lângă Gabi și îi puse mâna pe braț.
— Gabriele, am vrut să te găsesc de când ai intrat. Fiica mea a fost internată luna trecută la spitalul la care lucrezi. Spune că în noaptea în care i-a fost cel mai rău, a venit un îngrijitor și a stat cu ea, i-a adus apă, i-a vorbit, nu a lăsat-o singură. Mi-a descris omul. Când am văzut că ești pe lista de azi, am realizat că ești tu.
Gabi dădu din cap ușor, fără să spună nimic.
Doamna Petrescu se întoarse spre sală, unde câteva conversații se mai potoliseră.
— Vreau să vă spun tuturor că omul acesta, Gabi Moroșan, colegul vostru, a stat de veghe lângă copilul meu când eu nu puteam fi acolo. Nu știu ce valoare puneți voi pe lucrul ăsta. Eu știu ce valoare pun eu.
Sala rămase o clipă tăcută.
Dănuț se uită în paharul lui și nu mai spuse nimic toată seara.
Gabi plecă înainte de miezul nopții, cu autobuzul din față. Nu pentru că se simțea inconfortabil, ci pentru că a doua zi dimineața era tura lui și voia să doarmă câteva ore. La plecare, trei foști colegi i-au strâns mâna fără să spună mare lucru. Unul i-a zis doar atât: Mă bucur că am venit azi.
Gabi a zâmbit și a ieșit pe ușă.
Nu toți oamenii importanți sunt cei care intră primii în cameră și vorbesc cel mai tare. Unii dintre ei sunt cei care rămân ultimii, în întuneric, lângă cineva care are nevoie, fără să ceară nimic și fără să știe că ce fac ei se numește, în toate limbile din lume, demnitate.