Plângeau pentru că Dumitru al lor, colegul lor de baracă, cel care cântase la armonica în fiecare seară din noiembrie până în martie, căzuse în Olt cu 20 de minute în urmă de pe schela de lemn pe care construiau viaductul 14 din seria celor 22 de viaducte ale liniei ferate Râmnicu Vâlcea - Sibiu. Trupul nu fusese găsit. Oltul era mare și rece și rapid în aprilie. Nu se găsise nici mai târziu.
Ordinul care urmase fusese simplu: echipa continuă lucrul. Programul nu se modifică.
Linia ferată prin defileul Oltului era proiectul cel mai ambițios al Ministerului Căilor Ferate din acel deceniu. 68 de kilometri prin munte, 22 de viaducte, 8 tuneluri, sute de podețe, tot terenul dificil, tot timpul complicat. Termenul fusese stabilit pentru 1976, pentru că în 1976 se aniversau 30 de ani de la instaurarea regimului și Nicolae Ceaușescu vroia un simbol al industrializării care să poată fi inaugurat cu ceremonii televizate.
Douăzeci de echipe de soldați în termen lucrau simultan pe sectoare diferite ale liniei. Fiecare echipă primea lunar norma sa: atâtea șine pozate, atâtea stâlpi turnați, atâtea metri de tunel forat. Normele fuseseră calculate de ingineri în birouri din București, pe hârtie, fără să fi văzut niciunul defileul Oltului în realitate. Normele nu țineau cont de înghețurile de primăvară care crăpau betonul proaspăt turnat. Nu țineau cont de viiturile din mai care luau schele întregi. Nu țineau cont de panta abruptă care transforma fiecare transport de material într-o operațiune de o zi întreagă.
Petru Mocanu fusese repartizat la echipa de sudori. Nu știa să sudeze când venise. Îl învățaseră în trei săptămâni. Calitatea sudurii nu era verificată de nimeni cu instrumente. Ofițerul verifica vizual și bifa în registru. Petru vedea fisuri în propriile sale suduri și nu știa dacă sunt periculoase sau nu. Nu îndrăznea să întrebe. Întrebările erau interpretate ca lentoare, lentoarea ca sabotaj, sabotajul ducea la prelungirea stagiului militar.
Primele două luni fuseseră suportabile. Vara lui 1972, cu soarele în defileu și Oltul verde și liniștit, lucrul pe schele la 40 de metri deasupra apei părea aproape frumos. Petru își amintea că scrisese acasă că munții sunt mari și că râul sună frumos noaptea. Maică-sa îi răspunsese că se bucură că îi place.
Iarna schimbase totul. Temperatura coborâse la minus 28 în ianuarie. Sudura la astfel de temperaturi nu ținea corect și toată lumea știa asta, inclusiv inginerii, inclusiv ofițerii. Se sudase totuși, pentru că norma nu se oprea iarna. Petru sudasе în ianuarie cu mâinile atât de amorțite încât nu simțea electrozii. Verificase vizual și bifiase corect în registrul lui. Bifiase corect pentru că nu putea verifica altfel și pentru că nimeni nu îi dăduse instrumente de verificare.
În noaptea de 3 spre 4 februarie 1973, o secțiune de 14 metri din viaductul 9 se prăbușise în Olt. Prăbușirea avusese loc la ora 2 noaptea, fără victime, pentru că nimeni nu lucra la acea oră pe structura respectivă. Ancheta internă stabilise în trei zile că prăbușirea se datorase condițiilor meteorologice excepționale. Reconstrucția începuse imediat. Norma sectorului fusese mărită cu 15% pentru a recupera întârzierea.
Petru nu știa dacă secțiunea prăbușită o sudasе el sau altcineva. Nu știa și nu întreba. Continuase să sudeze cu aceiași electrozi, cu aceleași mâini, în același frig, la norme acum mai mari cu 15%.
Dumitru, cel cu armonica, căzuse de pe schelă dintr-un motiv banal: o scândură putredă care nu fusese înlocuită. Schela era construită și menținută de aceeași echipă de soldați care construia viaductul. Nu exista personal separat de securitate, nu exista inspector de schele, nu exista protocol de verificare zilnică a stării lemnelor. Există un formular care trebuia completat săptămânal de sergentul responsabil. Sergentul îl completa în fiecare vineri, la birou, fără să coboare la schele.
Trupul lui Dumitru Cojocaru, 21 de ani din Focșani, fusese raportat oficial ca dispărut în circumstanțe de accident de muncă. Familia primise o telegramă. Armonica lui rămăsese în baraca de la kilometrul 34. Nimeni nu știuse ce să facă cu ea. Rămăsese pe patul lui trei săptămâni până când ofițerul de serviciu o băgase într-un sac și o trimisese la magazie.
Petru Mocanu terminase stagiul în septembrie 1974 și se întorsese la Vaslui. Linia ferată Râmnicu Vâlcea - Sibiu fusese inaugurată în 1975, cu un an înainte de termen, fapt prezentat în toate ziarele ca realizare excepțională a socialismului românesc. Ceaușescu tăiase panglica la Câineni, în fața camerelor de filmat, cu fața serioasă și gesturile largi ale omului care știe că face istorie.
Petru văzuse la televizor inaugurarea. Recunoscuse viaductul 14, cel pe care îl sudasе sute de ore, cel de pe care căzuse Dumitru. Arăta bine la televizor, cu panglicile albe și locomotiva nouă trecând solemn deasupra Oltului.
Petru nu se uitase până la capătul transmisiunii. Se ridicase și ieșise afară.
Linia ferată prin defileul Oltului funcționează și astăzi. Turiștii o numesc una din cele mai spectaculoase rute feroviare din România. Trenul trece pe deasupra Oltului pe 22 de viaducte, prin 8 tuneluri, prin peisaje pe care călătorii le fotografiază și le postează pe internet. Nimeni nu știe câți soldați au murit construind-o. Statisticile oficiale nu există sau nu sunt publice. Petru Mocanu, în 2019, la 65 de ani, spusese unui nepot care călătorise pe linie că e frumoasă. Nepotul îi arătase fotografiile pe telefon. Petru le privise îndelung. Apoi îi spusese: acolo, pe viaductul ăla al treilea din dreapta, un băiat dintr-un sat de lângă Focșani cântase la armonică în fiecare seară până în aprilie 1973. Se numea Dumitru. Și cam atât știa lumea despre el.