În dimineața de 3 mai 1980, pe șantierul Casei Poporului din București, în groapa de fundație de la nivelul minus 8, muncitorul Ion Pleșu, un bărbat de 41 de ani din Caracal care venise în capitală cu trei ani în urmă pentru că fabrica de mobilă din orașul lui se închisese și nu găsise altceva, ținea o bară de fier și privea betonul proaspăt turnat în noaptea precedentă și vedea cu ochiul lui că nu era bun. Betonul se crăpa deja în dungi fine, ca o piele care se usucă prea repede. Știa ce înseamnă asta. Lucrase la construcții opt ani. Betonul turnat în grabă, cu prea puțin ciment, se comporta exact așa.
Nu spuse nimic. Îl văzuse pe Grigore Marin, colegul lui de echipă, spunând ceva similar în urmă cu două luni și petrecând trei zile la sediul de partid al șantierului dând explicații despre defetism și sabotarea realizărilor socialismului. Grigore se întorsese schimbat. Nu mai spunea nimic despre nimic.
Casa Poporului fusese anunțată în 1978. Cel mai mare palat administrativ din lume, al doilea cel mai mare clădire din lume după Pentagon, 365.000 de metri pătrați de suprafață desfășurată, 1.100 de camere, 440 de birouri, 30.000 de tone de marmură, 3.500 de tone de cristal. Ceaușescu și Elena proiectaseră personal unele detalii. Arhitecții primeau schițele cu modificări la ore imposibile și trebuiau să le implementeze până dimineața. Modificările veneau uneori la o zi după ce se turnase betonul pentru o secțiune. Betonul se demola. Se turnase din nou. Betonul demolat era dus undeva și nu mai era vorba de el.
Douăzeci de mii de oameni lucrau simultan pe șantier în perioadele de vârf. Trei schimburi, zi și noapte, șapte zile din șapte. Norma era calculată pe ansamblu, nu pe secțiuni, ceea ce însemna că dacă o secțiune rămânea în urmă din cauza unei modificări de proiect, toate celelalte trebuiau să accelereze pentru a compensa. Accelerarea însemna mai puțin timp de uscare pentru beton, mai puțin timp de verificare pentru armătură, mai puțin timp pentru orice verificare.
Echipa lui Ion lucra la fundații, cel mai ingrat sector. Nu vedeau niciodată rezultatul muncii lor. Turnau beton în gropi, puneai armături, așteptai cât ți se permitea, continuai. Deasupra lor, alte echipe ridicau pereți pe fundațiile pe care ei le turnaseră. Deasupra acelora, alte echipe montau tavane. Construcția creștea din zeci de direcții simultan, fiecare nivel depinzând de cel de dedesubt, nimeni neavând imaginea completă, nimeni nefiind responsabil de imaginea completă.
Maiștrii de șantier aveau norme zilnice. Inginerii de sector aveau norme săptămânale. Inginerul șef al șantierului raporta lunar la ministerul de resort. Ministerul de resort raporta lunar la Comitetul Central. Fiecare nivel al raportării netezea imperfecțiunile nivelului de dedesubt. Până ajungea la Ceaușescu, betonul crăpat din groapa de fundație de la nivelul minus 8 devenise execuție exemplară în conformitate cu standardele tehnice ale socialismului multilateral dezvoltat.
Ion Pleșu primise în martie 1980 o normă imposibilă: echipa lui de șase oameni trebuia să finalizeze armătura și turnarea betonului pentru fundația sectorului G7 în 11 zile. Calculul real, pe care Ion îl făcuse pe o bucată de hârtie și o ascunsese în buzunarul de la piept, arăta 19 zile pentru un lucru corect. Nu arătase hârtia nimănui. Lucraseră 11 zile, câte 12 ore pe zi, și terminaseră. Hârtia rămăsese în buzunar.
Accidentele pe șantier erau raportate selectiv. Cele minore, tăieturi și fracturi simple, nu erau raportate deloc, pentru că raportarea implica anchetă, ancheta implica întârziere, întârzierea implica explicații la partid. Muncitorii erau duși la dispensarul de șantier, li se dădea primul ajutor și se întorceau la lucru cât mai repede. Fracturile mai grave erau raportate ca indispoziții și muncitorul era înlocuit temporar din efectiv fără formularistică. Decesele erau raportate, pentru că nu puteau fi ascunse, dar formularea era standardizată: accident tehnic survenit ca urmare a nerespectării normelor de protecție a muncii de către angajat. Responsabilitatea era întotdeauna a muncitorului mort, niciodată a normei imposibile sau a betonului turnat în grabă.
Ion știa de trei decese în sectorul lui în doi ani. Un muncitor căzut de pe schela de la nivelul plus 4, noaptea, când iluminatul se stinsese fără avertisment și el nu știuse unde se termina platforma. Un altul strivit de o grindă de metal coborâtă de macara cu operatorul care nu văzuse semnalele de jos din cauza prafului. Un al treilea, un băiat de 23 de ani din Slobozia, mort de stop cardiac în august, în groapa de fundație, la 46 de grade în subteran, după opt ore de lucru fără apă suficientă pentru că cisterna de aprovizionare întârziase.
Niciunul nu apăruse în presa națională. Niciunul nu generase oprire a lucrărilor. Groapa de fundație de la nivelul minus 8 fusese numită în documentele interne ale șantierului zona cu cel mai bun ritm de execuție din sectorul sudic.
În mai 1980, Ion Pleșu observase crăpăturile în betonul de la G7 și nu spusese nimic. Peste crăpăturile acelea se turnase alt strat de beton câteva săptămâni mai târziu. Peste acela, alt strat. Fundația crescuse în înălțime și problemele de la baza ei rămăseseră îngropate sub tone de material nou.
Ion terminase contractul în 1983 și se întorsese la Caracal. Casa Poporului fusese inaugurată parțial în 1997, după revoluție, și devenise Palatul Parlamentului, sediul Camerei Deputaților și al Senatului. Turiștii veneau din toată lumea să o vadă. Ghizii explicau suprafața desfășurată, numărul de camere, cantitatea de marmură, costul total estimat. Ghizii spuneau că fusese construită de douăzeci de mii de muncitori. Nu spuneau în ce condiții. Nu spuneau despre normele imposibile sau despre betonul turnat în grabă sau despre băiatul de 23 de ani din Slobozia mort de stop cardiac în subteran în august pentru că apa întârziase.
Ion Pleșu murise în 2009, la 70 de ani, cu o pensie din care trăise greu ultimii ani, cu artroză la ambii genunchi de la anii de lucru în gropi umede, fără să fi vizitat niciodată Palatul Parlamentului ca turist. Fiul lui vizitase în 2015 și îi trimisese o fotografie. Ion o privise și spusese că arată mare. Fiul îi spusese că e cel mai mare din Europa. Ion spusese că știe. Și atât.