În dimineața de 7 iunie 1976, la 180 de metri sub pământ în galeria principală a Canalului Dunăre-Marea Neagră, sectorul 4, deținutul Gheorghe Anghel, un bărbat de 34 de ani din Pitești care fusese condamnat la opt ani de muncă silnică pentru că refuzase să devină informator al Securității, ținea în mână un târnăcop și privea peretele de pământ din fața lui și încerca să-și amintească cum arăta cerul.
Nu și-l mai amintea exact. Intrase în subteran în octombrie 1975. Opt luni. Cerul devenise un concept abstract, ca matematica sau muzica, ceva ce știai că există dar nu mai puteai să îl simți.
Canalul fusese relansat în 1973 după ce Gheorghiu-Dej îl oprise în 1953, când murise Stalin și odată cu el finanțarea sovietică și justificarea politică a proiectului care costase deja mii de vieți. Ceaușescu îl reluase din alte motive: economia avea nevoie de o arteră de transport între Dunăre și mare, dar și regimul avea nevoie de un simbol, de ceva monumental care să demonstreze că socialismul românesc construia pentru eternitate. Termenul fusese stabilit pentru 1984.
Zeci de mii de deținuți politici, condamnați de drept comun, și soldați în termen lucrau simultan pe cele 64,4 kilometri ale traseului. Sectorul 4, unde lucra Gheorghe, era unul dintre cele mai dificile: terenul argilos absorb apa din pânza freatică și se surpa imprevizibil, galeria trebuia susținută cu dulapi de lemn bătuți manual în fiecare metru înaintat, umiditatea era permanent la 98% și temperatura subterană constantă la 14 grade vara și iarna deopotrivă.
Gheorghe fusese repartizat la echipa de sapă frontală, cei care atacau efectiv peretele de pământ și roci. Era cea mai grea muncă și, potrivit normei stabilite de inginerii din București, fiecare echipă de opt oameni trebuia să avanseze 1,8 metri pe zi. Numărul fusese calculat pe baza unor soluri standard care nu existau în sectorul 4. Norma nu fusese recalculată după ce realitatea terenului fusese constatată. Norma era normă.
Zilele aveau o structură implacabilă. Deșteptarea la 5. Apelul la 5 și jumătate. Coborârea în galerie la 6. Lucrul fără pauze semnificative până la 14. Urcare la suprafață. Apelul. Masa. Ora liberă în care majoritatea dormeau imediat, pe prici, îmbrăcați, fără să se dezbrace. Stingerea la 20. Și din nou.
Gheorghe nu mai simțea mâinile după orele 11 dimineața. Articulațiile degetelor se blocaseră progresiv din cauza umezelii permanente. Dimineața, primele minute cu târnăcopul erau o tortură lentă, redeșteptarea dureroasă a oaselor care uitaseră că trebuie să funcționeze. Seara, durerea dispărea într-un fel, înlocuită de amorțeală completă care era în felul ei o binefacere.
Norma de 1,8 metri pe zi fusese atinsă o singură dată în cei opt luni ai lui Gheorghe în sector. Atinsă o singură dată și aceea într-o zi când terenul fusese excepțional de favorabil, pietros și stabil, când dulapi de lemn nu fuseseră necesari pe primii trei metri. În rest, media reală fusese de 0,9 metri. Jumătate din normă. Jumătate din normă însemna raport negativ. Raport negativ însemna reducerea rației de mâncare. Reducerea rației de mâncare pentru oameni care făceau muncă fizică grea opt ore pe zi însemna slăbire accelerată, scăderea capacității de muncă, scăderea capacității de muncă însemna normă și mai greu de atins. Cercul era perfect și distrugea oamenii metodic.
Pe 7 iunie, la ora 10 și 20 de minute, peretele din fața echipei lui Gheorghe cedase fără avertisment. Nu fusese explozie, nu fusese zgomot dramatic. Pur și simplu doi metri cubi de argilă umedă se revărsaseră în galerie ca o limbă lentă și grea, îngropând trei oameni până la brâu în câteva secunde. Gheorghe scăpase pentru că se aflase un pas mai în spate, trăgând un dulap de lemn spre perete.
Ceilalți cinci din echipă săpaseră cu mâinile goale în argilă pentru a-i scoate pe cei trei. Nu existau unelte speciale de salvare în galerie. Existau târnăcoape, lopeți și mâini. Cei trei fuseseră scoși în 40 de minute. Niciunul nu murise. Unul, Vasile Turcu, 28 de ani, din Timișoara, condamnat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, rămăsese cu umărul drept luxat și două coaste crăpate. Fusese dus la suprafață pe o targă improvizată din dulapi de lemn.
Gardianul responsabil de sector coborâse la 20 de minute după surpare, verificase că nu erau morți, notase incidentul în caietul lui ca, surpare minoră, fără victime, și ordonase reluarea lucrului. Galeria trebuia curățată de argilă, peretele trebuia consolidat cu dulapii suplimentari și norma zilei trebuia atinsă. Norma zilei nu fusese atinsă. Rația de seară a echipei fusese redusă corespunzător.
Vasile Turcu se întorsese la lucru după trei zile. Umărul nu fusese tratat corespunzător, nu exista medic ortoped în lagăr, exista un felcer care îi dăduse o bucată de pânză ca eșarfă și îi spusese să nu ridice greutăți. Vasile ridicase greutăți din prima zi de când se întorsese pentru că norma nu ținea cont de umeri luxați.
Gheorghe Anghel terminase cei opt ani în 1981 și se întorsese la Pitești. Canalul fusese inaugurat în 1984, la termen, cu Ceaușescu pe puntea unui vapor fluvial trecând prin ecluzele noi în fața camerelor de filmat și a delegațiilor străine invitate. Fusese numit în discursul oficial o realizare care punea România pe harta infrastructurii europene moderne.
Gheorghe văzuse inaugurarea la televizor, la fel ca orice român. Recunoscuse sectorul 4 după forma caracteristică a malurilor. Stătuse câteva minute în fața televizorului, apoi se ridicase și mâncase pâine cu ceapă la masa din bucătărie, singur, pentru că nevasta îl lăsase în 1977 când înțelesese că opt ani înseamnă opt ani. Mâncase pâinea cu ceapă și se gândise la Vasile Turcu, la umărul lui, și se întrebase dacă se vindecase vreodată corect.
Canalul Dunăre-Marea Neagră funcționează și astăzi. Șlepuri cu cereale, containere, materiale de construcție trec zilnic pe lângă malurile îngrijite, pe lângă ecluzele funcționale, pe lângă balustradele vopsite care îi dau un aer de ordine și planificare. Turiștii se fotografiază pe poduri. Economiștii calculează tonajul anual și eficiența transportului.
Nimeni nu calculează câți oameni au săpat cei 64,4 kilometri cu târnăcoapele, câți au murit în surpări și accidente, câți s-au întors cu oasele stricate și articulațiile blocate de umezeală. Statisticile oficiale ale victimelor din anii 1970-1984 nu sunt publice. Probabil nu există, sau dacă există, există undeva în arhive la care nu s-a ajuns. Gheorghe Anghel murise în 1998, la 56 de ani, cu artrita severa la ambele mâini care nu îl lăsase să lucreze în ultimii ani și cu o pensie de invaliditate calculată la minimul legal. Nu apărea în nicio statistică a canalului. Fusese acolo opt luni, mâncase 730 de zile din rațiile reduse sistematic, și tot ce rămăsese din prezența lui în istoria acelui canal era un număr de dosar în arhiva care probabil nu mai există.