Pe drumul forestier dintre Câmpina și Sinaia, acolo unde asfaltul se termină și începe pista de piatră care urcă spre pădure, există o cabană forestieră abandonată pe care forestierii o numesc Cabana lui Mircea. Nu apare cu niciun nume pe nicio hartă oficială. E pur și simplu acolo, cu obloanele bătute în cuie și cu iarbă crescută pe treptele de lemn.
Mircea Florea a fost pădurar pe sectorul acela din 1978 până în 2001, când a murit pe potecă, singur, la șaizeci și doi de ani, dintr-un infarct care nu a avertizat pe nimeni. L-au găsit a doua zi dimineața colegii, cu rucsacul pe spate și cu carnetul de observații în mână, pe poteca pe care o patrulase de douăzeci și trei de ani.
Doctorul care a semnat certificatul de deces a spus că probabil nu a suferit mult. Că inima i s-a oprit repede.
Cabana a rămas lui, sau mai bine zis el a rămas cabanei.
Drumeții care se rătăcesc în zona aceea noaptea sau pe ceață povestesc că lumina dintr-o fereastră a cabanei se aprinde când nu ar trebui să se aprindă, că obloanele bătute în cuie nu împiedică lumina să iasă, și că dacă urmezi lumina ajungi la poteca marcată.
Un grup de studenți din București, veniți să campeze în august 2009, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere când s-a lăsat ceața. Povestesc că au văzut lumina cabanei și s-au îndreptat spre ea, și că pe drum au simțit că cineva merge înaintea lor câțiva pași, că iarba era călcată proaspăt, că crengile erau ținute deoparte cum ții crengile când treci prin pădure cu cineva în spate.
Nu au văzut pe nimeni.
Au ajuns la poteca marcată în zece minute.
O femeie pe nume Cristina, din Câmpina, care face drumeții în zona aceea de ani de zile, spune că o dată a ramas singură pe potecă după ce grupul ei plecase înainte fără să o observe, cu glezna dureroasă și cu telefonul fără semnal. Stătuse jos pe o piatră și nu știuse ce să facă.
La un moment dat simțise că cineva stă lângă ea, nu văzuse pe nimeni, dar simțise. Și simțind prezența aceea, fără să înțeleagă de ce, se ridicase și pornise la dreapta, deși instinctul ei îi spusese să meargă la stânga.
La dreapta fusese poteca.
Stânga ducea spre o râpă.
Cristina spune că nu știe cum a ales direcția bună. Spune că parcă o mână o întorsese spre dreapta, ferm și clar, cum întorci pe cineva care e pe cale să facă o greșeală.
Un forestier din generația mai tânără, pe nume Gheorghe, care a lucrat câțiva ani pe sectorul lui Mircea după pensionarea lui, povestește că bătrânii din pădure îi spuseseră de la început: dacă te rătăcești pe sectorul lui Mircea, stai liniștit și așteaptă. El știe că ești acolo.
Gheorghe spune că a zâmbit când a auzit asta.
Și că mai târziu a încetat să zâmbească.
Pentru că s-a rătăcit de două ori pe sectorul acela în primii lui ani și de două ori găsise drumul în circumstanțe pe care nu le putea explica rațional.
Mircea Florea a patrulat acele poteci douăzeci și trei de ani.
A murit pe ele.
Și se pare că nici moartea nu l-a convins că sectorul lui poate fi lăsat fără pază.
Cabana cu obloanele bătute în cuie e la locul ei.
Dacă te rătăcești pe potecile din zona Câmpina-Sinaia pe ceață sau pe noapte și vezi lumina ei, urmează-o.
Te scoate la potecă.
Mircea știe drumul mai bine decât orice hartă.
L-a știut toată viața.
Îl știe și acum.