În după-amiaza de 21 octombrie 1966, fotograful de presă Toma Petrescu, un bărbat de 41 de ani din București care lucra la Agenția de Presă Agerpres de doisprezece ani, stătea în camera lui întunecată de developat și ținea în mâna un negativ pe care tocmai îl developase și care conținea o imagine ce nu putea fi publicată nicăieri și pe care probabil ar fi trebuit să o distrugă și pe care nu o distrugea.
Fusese trimis în acea dimineață să fotografieze inaugurarea unui bloc nou în cartierul Floreasca, un eveniment de rutină pe care îl fotografiase de sute de ori: panglică, foarfece, oameni oficiali cu fețe oficiale, locatari fericiți. Fotografia de inaugurare intra în arhivă, câteodată apărea pe pagina a treia a ziarului, câteodată nu apărea nicăieri. Mersese cu aparatul lui Zorki și cu trei filme alb-negru.
La inaugurare, în mulțimea de locatari adunați pe trotuarul din fața blocului, văzuse o femeie care ținea în brațe un copil de poate doi ani. Copilul era îmbrăcat în hainuțe curate, femeia era pieptănată, amândoi arătaseră ca oamenii care se pregătiseră pentru o zi importantă. Toma fotografiase ceremonia oficială, fotografiase tăierea panglicii, fotografiase grupul de oficialități. Spre final, fără să gândească prea mult, îndreptase aparatul spre femeie și copil. Femeia zâmbise și copilul se uitase în altă parte și el apăsase declanșatorul.
Când developase filmul după-amiaza și văzuse negativele pe masa luminoasă, fotografia cu femeia și copilul ieșise altfel decât celelalte. Celelalte erau fotografii de inaugurare. Aceea era altceva. Era o fotografie pe care în altă lume ar fi trimis-o la un concurs internațional.
Nu pentru că ar fi fost sentimental sau compoziția era remarcabilă. Era remarcabilă dintr-un alt motiv: în prim plan, femeia și copilul zâmbeau spre aparat. În spate, pe peretele proaspăt tencuit al blocului nou inaugurat, apăruse clar, în lumina de octombrie, un șir de fisuri fine în tencuială, fisuri care mergeau de la primul etaj până la al patrulea, fisuri care nu ar fi trebuit să existe la un bloc inaugurate în acea zi, fisuri care spuneau, pentru oricine știa să citească o clădire, că structura din spatele tencuielii avusese probleme în procesul de construcție.
Toma știa să citească o clădire. Fotografiase construcții toată viața și văzuse ce arătau fisurile de la înălțime față de fisurile de suprafață. Fisurile din fotografia lui mergeau drept și continuu pe cinci etaje. Acelea nu erau fisuri de tencuială.
Fotografia nu putea fi publicată în forma ei. Fotografia unei familii fericite la inauguarea blocului lor nou cu fisuri structurale vizibile pe clădire nu era o fotografie de care Agerpres sau vreun ziar din România anului 1966 aveau nevoie. Asta o înțelesese imediat, înainte să înțeleagă altceva.
Ceea ce înțelesese mai greu, în cele patruzeci de minute petrecute în camera de developat privind negativul, era că femeia și copilul trăiau în blocul cu fisuri. Că seara se întorceau acasă în apartamentul lor nou, în blocul inaugurat azi, cu pereții mirosind a vopsea proaspătă și cu bucuria oamenilor care au primit un apartament după ani de așteptare, și că nu știau că în spatele tencuielii lor proaspete existau fisuri pe care el le văzuse de pe trotuar cu aparatul lui Zorki.
Nu era geofizician și nu era inginer constructor. Nu putea spune cu certitudine ce indicau fisurile sau cât de serioase erau. Putea spune că arătau rău. Că oamenii care locuiau acolo ar fi trebuit să știe că arătau rău.
Opțiunile lui erau limitate și le văzuse clar pe toate. Putea preda fotografia la Agerpres ca fotografie de arhivă fără să menționeze fisurile, fotografia intra în arhivă și nu mai conta. Putea distruge negativul și fotografia și pretinde că nu era nimic utilizabil pe filmul din acea sesiune. Putea merge la șeful lui și arăta fotografia și spune ce vedea și lăsa șeful să decidă ce se face.
Sau putea face ce nu era pe lista opțiunilor normale: putea merge la locul respectiv și găsi un mod de a spune oamenilor de acolo, femeii cu copilul sau oricui altcineva, că ar trebui să ceară o inspecție a structurii.
Mersese. Nu în ziua aceea, pentru că era deja seară. A doua zi dimineață se dusese în cartierul Floreasca cu fotografia printată, formatul mic de lucru. Găsise blocul. Intrase în scară. Bătuse la prima ușă la care se aprinse lumina. Deschisese un bărbat de vreo patruzeci de ani în papuci.
Toma îi spusese că era fotograf de presă și că fotografiase inaugurarea cu o zi înainte și că în fotografie apăruseră niște detalii pe peretele exterior pe care le vedea și îl rugase pe omul din față să cheme pe cineva care se pricepe la construcții să se uite. Nu spusese fisuri. Spusese detalii. Nu arătase fotografia. Omul îl privise un moment, îl invitase înăuntru, chemasă soția, discutaseră șapte minute.
Nu știa ce se întâmplase mai departe. Nu se întorsese în cartierul Floreasca și nu urmărise. Dacă omul sunase la trustul de construcții sau la primărie sau la cineva care se pricepea, Toma nu știa. Dacă fusese o inspecție sau nu, nu știa. Dacă fisurile erau ce credea el că sunt sau ceva mai puțin serios, nu știa.
Negativul îl pusese în arhiva lui personală, nu în arhiva Agerpres, într-un plic pe care scrisese Floreasca, octombrie 1966 și nimic altceva. Arhiva personală era în cutii de carton în camera de depozitare din apartament. Conținea mii de negative din doisprezece ani de presă fotografică.
Lucrase la Agerpres până în 1984, când se pensionase. Murise în 1991 de un cancer depistat târziu. Cutiile de negative rămăseseră la soția lui, Margareta, care nu știuse ce să facă cu ele și le ținuse în camera de depozitare. Fiul lor, Relu, le preluase după moartea Margaretei în 2003 și le adusese la el, la Ploiești, cu ideea vagă că poate le digitiza cândva sau le donase unui muzeu de fotografie dacă se găsea unul interesat.
Plicul scris Floreasca, octombrie 1966 era printre ele. Relu nu îl deschisese, pentru că nu deschisese niciun plic individual, erau câteva sute. Poate cândva. Poate niciodată.
Blocul din cartierul Floreasca stătea și astăzi. Toma nu știuse niciodată dacă fisurile pe care le văzuse în fotografia lui fuseseră tratate sau ignorate sau dacă fusese el cel care greșise în interpretarea lor. Stătuse cu întrebarea aceea în ultimii ani din viață, nu constant, nu chinuitor, mai mult ca pe un lucru pe care nu îl rezolvase și care rămăsese nerezolvat și cu care se obișnuise să trăiască fără să aibă un răspuns.