În dimineața de 9 februarie 1953, ceasornicarul Ilie Gârbea, un bărbat de 55 de ani din Sibiu care lucra singur în atelierul lui de pe strada Avram Iancu de douăzeci și trei de ani, stătea la masa de lucru și repara un ceas de buzunar și asculta pași pe trotuar și știa că se întâmplă ceva în oraș pe care nu îl înțelesese complet și pe care nu îl va înțelege complet niciodată dacă nu ieșea afară, și dacă ieșea afară, poate că înțelegea prea mult.
Aflase dimineața de la Petru, proprietarul tutungeriei de vizavi, că Stalin murise. Petru nu știa sigur. Auzise de la cineva care auzise de la cineva care lucra la primărie. Radioul de la Petru nu prinsese nimic clar, interferențe, știri confuze, o voce care vorbea rusește și o traducere tăiată la jumătate. Dar Petru era convins. Stalin murise. Poate azi noapte. Poate ieri.
Ilie intrase în atelier, închiase ușa și trăsese oblonul metalic pe jumătate, lăsând deschis doar semnul luminos de la fereastră care spunea Ceasornicărie-Atelier Reparații. Stătuse la masa lui și luase primul ceas din cutia cu reparații și începuse să lucreze.
Nu era o reacție la vestea despre Stalin. Era pur și simplu ceea ce făcea dimineața: venea, deschidea, lucra. Dar în timp ce lucra, gândea.
Gândea la ce schimba moartea unui om pe care nu îl văzuse niciodată și care trăise la mii de kilometri distanță și care produsese efecte în viața lui fără ca el să fi ales asta sau să o fi putut evita. Gândea la frizerul lui, Dumitru, arestat în 1949 pentru că fusese înainte de război în Garda de Fier, deși toată lumea din Sibiu știa că Dumitru nu fusese nimic politic, fusese frizor și atât. Gândea la Iosif, ceasornicarul evreu care avusese atelierul pe aceeași stradă și care plecase în Israel în 1948 și despre care Ilie primise o singură vedere poștală în 1950 și nimic de atunci. Gândea la fiul lui, Mihai, 28 de ani, inginer la uzina din Mediaș, care nu vorbea cu el despre nimic important de doi ani de când Ilie spusese ceva la masă despre colectivizare pe care nu ar fi trebuit să îl spună și care fusese ultima conversație politică dintre ei.
Știa că în alte orașe oamenii ieșeau pe stradă când se întâmpla ceva mare. Sau poate nu ieșeau. Poate stăteau și ei în atelierele lor. Nu știa. Sibiul nu era București, nu era un loc unde vedeai rapid ce face lumea.
La ora zece bătuse la ușa atelierului vecinul Aron, un comerciant de stofe de 61 de ani care locuia deasupra atelierului lui de treizeci de ani. Aron intrase fără să aștepte răspuns, cum intra întotdeauna, și se așezase pe scaunul pentru clienți și spusese: ai auzit. Nu era întrebare.
Vorbiseră douăzeci de minute. Vorbiseră cu precauția cu care vorbea toată lumea în acei ani, fără să numească nimic direct, cu referiri oblice și cu tăceri care înlocuiau propoziții întregi. La un moment dat Aron spusese ceva de genul că poate acum lucrurile se schimbă, cu inflexiunea aceea specifică prin care nu spunea că se schimbă ci întreba dacă se schimbă cu ochii pe Ilie ca să vadă ce credea Ilie că se schimbă.
Ilie nu știuse ce să îi răspundă pentru că nu știuse ce să creadă. Nu știuse dacă moartea lui Stalin schimba ceva sau nu schimba nimic sau schimba lucruri pe care nu le putea anticipa. Istoria Îi arătase în cincizeci și cinci de ani că oamenii mari mureau și că lumea continua și că continuarea nu era neapărat mai bună sau mai rea, era diferită în moduri pe care nu le vedeai de la distanța imediată a momentului.
Spusese lui Aron că nu știa. Că poate. Că așteptau și vedeau.
Aron plecase. Ilie se întorsese la ceas.
La prânz închisese atelierul și mersese acasă, la două străzi distanță, unde soția lui, Maria, pregătise supă de fasole. Mâncaseră fără să vorbească mult. Maria aflase și ea, de la vecina de pe palier. Spusese că se ruga să nu fie mai rău. Ilie spusese că da. Nu adăugaseră nimic.
Radioul de la ei anunțase oficial moartea lui Stalin în seara aceea. Ilie ascultase. Fusese un anunț lung și solemn și plin de cuvinte despre pierdere și continuitate și misiunea istorică a socialismului. Ascultase până la capăt.
Mihai sunase a doua zi dimineață, primul sunat în doi ani. Nu spusese nimic despre Stalin. Întrebase dacă părinții sunt bine, dacă tatăl mai are de lucru la atelier, dacă mama a scăpat de răceala din iarnă. Vorbiseră zece minute despre lucruri neutre. Ilie nu știuse dacă telefonul era despre Stalin sau nu era despre Stalin. Poate Mihai sunase pur și simplu pentru că se gândise să sune. Poate coincidența cu moartea lui Stalin fusese coincidență. Poate nu fusese.
Lucrase la atelier până în 1971, când ochii nu îi mai permiseseră să lucreze cu piesele mici ale ceasurilor de buzunar. Predase atelierul lui Mihai, care nu fusese niciodată ceasornicar și nu voise să fie ceasornicar și vânduse atelierul unui tânăr din Sibiu în trei luni.
Ilie murise în 1979, la 81 de ani, după o iarnă grea. Mihai venise la înmormântare de la Mediaș cu familia lui. Stătuseră trei zile și vorbiseră despre multe lucruri, inclusiv despre atelier și despre strada Avram Iancu și despre oamenii pe care Ilie îi cunoscuse acolo. Nu vorbiseră despre telefonul din februarie 1953. Probabil Mihai uitase că sunase atunci. Sau nu uitase și nu considerase că merița menționat. Ilie nu adusese vorba. Nu existase un motiv clar să aducă vorba.
Ceasul de buzunar pe care îl repara în dimineața de 9 februarie 1953 fusese un Longines elvețian din 1931, adus de un profesor de la liceul german din Sibiu. Ilie îl repara și îl returnase în stare perfectă. Profesorul îl mulțumise și spusese că era cel mai bun ceasornicar din Sibiu. Ilie spusese că face ce poate. Fusese un schimb de curtenie pe care îl repetase de mii de ori în douăzeci și trei de ani de atelier și care nu avusese nicio legătură cu Stalin sau cu moartea lui sau cu ceea ce se schimbase sau nu se schimbase după.
Dar în acea dimineață, cu ceasul în mână și știrea în cap, reparase ceasul cu o atenție specială, cu o grijă care poate nu fusese mai mare decât de obicei dar i se păruse că era, ca și cum precizia mecanismului din mâna lui conta mai mult decât de obicei, ca și cum a repara bine un lucru mic era singurul răspuns pe care putea să îl dea unui moment mare pe care nu îl înțelesese complet și nu îl va înțelege niciodată complet.