Prima familie de plasament a fost în Iași. Aveam șapte ani când m-au dus acolo, cu o pungă de plastic în care mama de la centru îmi pusese două tricouri, o pereche de pantaloni și o fotografie pe care nu știam a cui era, găsită în dosarul meu. Familia se numea Vasile. Aveau o casă mică cu grădină și un câine mare și o fiică de nouă ani care nu voia să mă vadă. Nu m-au bătut, nu m-au flămânzit, dar în cei doi ani cât am stat acolo nu m-a îmbrățișat nimeni niciodată. Trăiam în casa lor ca un obiect care trebuia întreținut: mâncare, haine, adăpost. Atât.
La nouă ani m-au mutat. Familia Vasile renunțase la contract. Nu știam de ce. Nimeni nu mi-a explicat. Asistenta socială a venit marți dimineața cu mașina, mi-a zis să îmi iau lucrurile și am plecat. Câinele latrase când plecasem. Și asta am reținut: că latrase câinele.
A doua familie era în Roman, județul Neamț. Acolo era altfel, mai rău în unele privințe și mai bun în altele. Doamna Iordache era bună cu mine când nu băuse. Când băuse, nu era rea, dispărea pur și simplu, intra în camera ei și nu mai ieșea. Soțul ei, nea Costică, era mecanic auto, tăcut, drept, corect. Mă ducea la școală în fiecare dimineață cu mașina lui și nu vorbea nimic pe drum, dar era acolo. M-a dus la fotbal o dată, în primavara când aveam unsprezece ani, pentru că eu menționasem că mi-ar plăcea să văd un meci. Nu știu dacă îi plăcuse și lui sau nu. Nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă îmi plăcuse fotbalul.
La doamna Iordache am stat trei ani. Cel mai mult într-un singur loc. Când m-au mutat, a plâns. Eu nu am plâns. Uitasem să plâng la plecări. Sau nu uitasem, ci învățasem că plânsul nu schimba nimic.
A treia familie era în Bacău, mai aproape de centrul de plasament care mă gestiona administrativ. Familie tânără, cu doi copii biologici mici. M-au tratat corect și cu distanță, cum tratezi o responsabilitate pe care ți-ai asumat-o și pe care o iei în serios fără să o iubești. Am stat acolo doi ani. La cincisprezece ani am fost emancipat parțial de sistem și am intrat în centrul de zi pentru tineri din Bacău, care era un fel de loc de tranziție spre nicăieri cu supraveghere.
Școala a fost singurul fir continuu. Indiferent unde mă mutau, indiferent în ce familie, indiferent dacă dormeam bine sau rău sau dacă aveam liniște sau nu, dimineața mă duceam la școală. La școală eram același indiferent de adresa de pe catalog. Acolo nu conta că eram de la plasament. Conta că rezolvam problemele.
Doamna Albu a fost prima persoană care a văzut dincolo de dosarul meu. Era profesoară de română la liceul din Roman unde am stat în clasa a cincea și a șasea. M-a chemat după ore și mi-a dat o carte. Nu orice carte, ci o carte anume: Procesul, de Kafka. Nu știu dacă știa că o alegere mai potrivită pentru un copil crescut de un sistem care lua decizii despre el fără să îl consulte era imposibilă. Poate știa. Poate a ales la întâmplare.
Am citit-o în două zile. Am citit-o cu senzația că cineva descrisese ceva ce trăiam, cu diferența că protagonistul lui Kafka nu știa de ce era judecat, iar eu știam: eram judecat că mă născusem din oameni care nu putuseră sau nu voiseră să mă țină.
I-am dus cartea înapoi și i-am spus că am înțeles-o. M-a privit un moment și mi-a spus: spune-mi ce ai înțeles. Am vorbit o oră. La finalul orei mi-a spus că am cap de avocat. Nu știam ce înseamnă să ai cap de avocat. Mi-a explicat.
De la doamna Albu în clasa a șasea la facultatea de drept din Iași au fost opt ani de liceu bun luat din trei județe diferite, o bursă socială pe care a trebuit să o reaplic de trei ori pentru că documentele de la centrul de plasament nu veneau la timp, un concurs de dezbateri juridice câștigat în clasa a douăsprezecea care a convins un profesor de la facultate că merita să investească puțin din atenția lui, și o cameră de cămin de 12 metri pătrați pe care am împărțit-o cu doi colegi care aveau familii și care nu înțelegeau de ce nu plecam niciodată acasă în weekend.
Plecam în weekend la biblioteca universității. Acasă nu aveam unde să plec.
Dreptul familiei l-am ales în primul an de master. Nu dintr-o decizie emoțională, sau nu numai. L-am ales pentru că în timp ce studiam legislația am văzut câte goluri existau, câte situații în care sistemul lua decizii despre copii în moduri pe care nicio lege nu le specifica bine, câte asistente sociale aveau prea multe cazuri și prea puțin timp și luau decizii corecte după formular dar greșite după copil. Știam cum arăta o decizie greșită după copil. Arăta ca marți dimineața cu o pungă de plastic și un câine care latrase.
Primul caz pe care l-am luat pro bono a fost în al treilea an de practică. Un băiat de opt ani dintr-un centru din Suceava căruia i se refuzase dreptul la audiență în propria lui procedură de plasament. Procedura de plasament a unui copil se desfășura fără copil, cu adulți care decideau despre el în absența lui. Scrisesem despre asta în master. Acum eram în fața unui judecător cu un client de opt ani care nu putuse să spună niciodată ce vrea.
Am câștigat cazul. Băiatul fusese ascultat. Opinia lui fusese consemnată în dosar. Dacă decizia finală ținuse cont de ea sau nu, asta era o altă problemă. Dar fusese acolo.
De la cazul acela la modificarea legislației au fost doisprezece ani de cazuri câștigate și pierdute, de rapoarte trimise la minister, de ședințe cu funcționari care zâmbeau politicos și nu schimbau nimic, de un ONG fondat împreună cu doi colegi care gândeau similar, de conferințe la care vorbisem și la care nimeni nu ascultase și de conferințe la care vorbisem și la care cineva ascultase și sunase a doua zi.
Prima lege modificată a fost în 2018. Prevedea obligativitatea consultării copilului în procedurile care îl privesc, indiferent de vârstă, cu adaptarea formei de consultare la capacitatea de înțelegere. O frază și jumătate în Codul civil. Ani de muncă pentru o frază și jumătate.
Am stat în holul Parlamentului după votul final și nu am știut ce să simt. Nu e un moment care arată ca în filme. E un moment care arată ca un hol de parlament cu oameni care se grăbesc spre altceva.
Am sunat-o pe doamna Albu în seara aceea. Se pensionase în 2015, trăia în Roman cu soțul ei. I-am spus că o lege fusese modificată și că ea era la originea ei, de la cartea lui Kafka dintr-o după-amiază din clasa a șasea. A tăcut un moment. A spus că nu-și amintea că îmi dăduse Kafka. Am spus că eu îmi amintesc.
Acum am patruzeci și unu de ani, un cabinet de avocatură specializat în drepturile copilului, și o dată pe lună merg la centrul de plasament din Iași și stau de vorbă cu copiii care vor să vorbească. Nu le spun că pot ajunge avocați. Nu știu ce pot ajunge. Le spun că au dreptul să fie ascultați și că există oameni al căror job este să se asigure că sunt.
Săptămâna trecută a venit la cabinet o fetiță de doisprezece ani cu tutorele ei temporar. Venise pentru o procedură de rutină. La finalul procedurii m-a întrebat dacă o să fie bine. Tutelarul ei era în camera de alături.
I-am spus că nu știu sigur. Că nimeni nu știe sigur. Că pot să îi promit că cineva se va asigura că opinia ei contează în deciziile care se iau despre ea. Că asta este, acum, lege.
S-a uitat la mine cu ochii calculatori ai unui copil care a învățat demult că promisiunile adulților au termen de expirare.
I-am spus că știu că nu mă crede. Că e corect să nu mă creadă. Și că totuși e adevărat.
Seara, acasă, m-am gândit la câinele care latrase când plecasem de la familia Vasile din Iași, la treizeci și patru de ani distanță. Câinele mort de mult, casa probabil schimbată, familia probabil uitată de toată lumea în afara mea.
Memoria unui copil mutat este o colecție de detalii pe care adulții nu le notează niciodată în dosare: câinele care latrase, mirosul de motorină din mașina lui nea Costică, cartea cu copertă portocalie pe care doamna Albu o scosese dintr-un sertar și nu dintr-o bibliotecă, ceea ce spunea ceva despre cum plănuise să mi-o dea.
Dosarul meu oficial spune altceva. Spune date, adrese, familii, decizii. Nu spune nimic care să fie adevărat despre copilul care a trăit prin acele date și adrese și familii și decizii.
De aceea scriu legi. Ca dosarele să devină puțin mai adevărate pentru copiii care vin după mine.