Am lucrat de la doisprezece ani ca să ajut mama să plătească chiria și azi sunt arhitectă

 Am lucrat de la doisprezece ani ca să ajut mama să plătească chiria și azi sunt arhitectă. Am proiectat opt școli în comunități rurale din România care nu avuseseră niciodată o clădire construită să fie școală. Când merg pe teren să văd cum cresc, mă uit la ferestrele de la sala de clasă și știu exact ce unghi al luminii am ales și de ce. Nimeni din echipa de construcție nu știe că am ales unghiul acela pentru că am crescut într-o cameră fără fereastră în care lumina intra pe ușă dacă o lăsam deschisă, iar eu o lăsam mereu deschisă.

Mama se numea Florentina și avea douăzeci și trei de ani când m-a născut singură într-un spital din Craiova, fără nimeni în sala de așteptare. Tatăl meu era un bărbat cu care se întâlnise opt luni și care dispăruse când aflase că era însărcinată. Mama nu a căutat să îl găsească. Nu mi-a spus niciodată că e o situație excepțională sau că e greu sau că avem o problemă. Mi-a spus că suntem noi două și că asta e bine.

Am locuit în patru apartamente în primii zece ani din viața mea, întotdeauna cu chirie, întotdeauna cu risc că ne mutăm dacă proprietarul ridică prețul sau vinde. Cel mai mic apartament era o garsonieră de optsprezece metri pătrați în Craiova, lângă gara mare, cu pereți subțiri prin care auzeai locomotivele noaptea. Eu dormeam pe canapea, mama pe o saltea pe podea. Camera nu aveva fereastră proprie, fereastra era în holul de intrare care era și bucătărie și sufragerie și dormitor. Seara mama lăsa ușa de la hol deschisă ca să intre puțin aer, vara, că iarna intra frigul.

Doisprezece ani, primul job: măturam în fața unui magazin de electrocasnice de pe strada principală. Proprietarul, un bărbat scund cu mustață, mă plătea zece lei pe zi dacă veneam înainte de opt și măturăm trotuar, dădeam cu fărașul și udam florile din ghivecele de lângă ușă. Zece lei pe zi, o sută optzeci de lei pe lună dacă veneam șase zile din șapte. O treime din chiria garnisonierei.

Nu mi s-a părut greu. Sau mi s-a părut greu, dar nu mi s-a părut nedrept. Mama lucra două joburi, la o curățătorie dimineața și la un bar seara, și nu se plângea, și atunci eu n-am simțit că am dreptul să mă plâng.

Școala o făceam după masă și seara, la lumina unui bec de 40 de wați pe care mama zicea că îl folosim rar ca să nu urce factura. Citeam cu becul aprins o oră, două dacă era ceva important pentru a doua zi, și restul timp la lumina de pe stradă care intra prin fereastra din hol dacă o lăsam deschisă. Am citit mult la lumina strazii. Nu mi-am dat seama că era anormal până în clasa a șaptea, când am mers pentru prima dată la un coleg acasă și am văzut că are birou cu lampă deasupra și cameră separată pentru dormit.

La birou cu lampă deasupra m-am gândit o săptămână după aceea. Nu cu invidie, sau nu numai cu invidie. Cu ceva care semăna mai mult cu o revelație: că spațiul în care trăiai îți modela posibilitățile fără ca tu să știi. Că biroul cu lampă nu era un lux, era o condiție. Că eu rezolvasem ecuații la lumina de pe stradă și rezolvasem destul de bine, dar câte rezolvase colega mea cu lampa ei?

Profesoara de desen de la gimnaziu se numea Livia Stănciulescu și era singura profesoară care aducea la ore lucruri pe care nu le ceruseam noi: reviste de arhitectură pe care le găsea la un anticar, fotografii cu clădiri din țări pe care noi nu le vizitasem și nu aveam să le vizităm în curând, planuri de case pe care ni le explica nu ca pe documente tehnice ci ca pe povești despre cum gândise un om că ar trebui să trăiasca alt om. Mi-a arătat prima dată un plan de casă cu explicația că fereastra era pusă acolo pentru că dimineața, în camera aceea, lumina soarelui cădea exact pe masa de scris. Că arhitectul se gândise la omul care va sta la masa aceea și la lumina care îl va ajuta să gândească.

M-am dus acasă și am privit locul unde lumina intra la noi prin ușa de la hol. Dimineața cădea pe jumătate din canapea, pe o porțiune de podea, pe marginea chiuvetei. Nimeni nu gândise acel spațiu cu gândul la noi. Noi ne adaptasem la el.

În clasa a noua am decis că voi fi arhitectă. Nu din pasiune, deși pasiunea venise. Dintr-o logică simplă: dacă spațiul îți modelează posibilitățile și dacă oamenii ca mine trăiau în spații care nu fuseseră gândite pentru ei, cineva trebuia să gândească spații pentru ei. Putea fi eu.

Liceul de arte l-am urmat în Craiova, cu bursă de merit. Mama plânsese când aflase de bursă. Nu de emoție, sau și de emoție, dar mai ales de ușurare că bursa acoperea o parte din costul materialelor de care aveam nevoie și pe care altfel nu le cumpăram sau le cumpăram mai puțin.

La admiterea la arhitectură am dat de trei ori. Prima dată, la nouăsprezece ani, n-am intrat. Am continuat să măturam în fața magazinului, acum la un salon de coafură, și am lucrat la portofoliu un an. A doua oară am intrat la Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București cu a treia medie din promoție.

București a fost alt fel de greu față de ce cunoscusem. Nu mai greu financiar, deși și financiar, ci greu în sensul că eram dintr-un oraș mic fără cunoștințe și fără rețea și fără intuiția socială a oamenilor care crescuseră în București și știau cum funcționau lucrurile nerostite, regulile nescrise ale orașului și ale facultății. Am greșit des în primii doi ani. Am vorbit când trebuia să tac și am tăcut când trebuia să vorbesc și am lucrat mai mult decât oricare altul din an pentru că muncă știam să fac și restul nu știam.

Profesorul Bogdan Marinescu m-a remarcat în al doilea an la un atelier de proiectare. Remarcat nu în sensul că m-a lăudat, ci în sensul că a criticat un proiect al meu cu o atenție pe care nu o acorda proiectelor pe care nu le considera interesante. Mi-a spus că planul meu era tehnic corect și spațial fals. Că orice plan trebuie să înceapă cu întrebarea cine locuiește acolo și cum. Că eu pusesem o fereastră acolo unde arăta bine pe plan, nu acolo unde ajuta omul care va locui. I-am spus că știu exact de unde vine problema. M-a întrebat de unde. I-am spus.

A tăcut. Apoi mi-a dat un proiect suplimentar, negraded, numai pentru mine: proiectează garsoniera din copilăria ta. Nu să arate mai bine. Să funcționeze mai bine pentru viața pe care ai trăit-o acolo.

Am lucrat la proiectul acela trei săptămâni. Am mutat fereastra. Am regândit lumina. Am proiectat un spațiu de optsprezece metri pătrați în care o mamă care lucrează două joburi și o fiică care citește la lumina stradii puteau trăi cu mai puțină fricțiune și mai multă demnitate fără să fie nevoie de mai mulți metri pătrați.

Când i-am prezentat proiectul, Marinescu s-a uitat la el un timp și mi-a spus că acesta era primul meu proiect adevărat.

Primele lucruri după licență au fost mici: renovări, interioare, proiecte pentru clienți cu buget limitat pe care birorile mari nu le considerau interesante. Mi-au plăcut acele proiecte. Oamenii cu buget limitat aveau întrebări precise și nu puteai irosi spațiu sau lumină sau bani pe lucruri care nu serveau nevoia reală.

Primul proiect de școală a venit în 2014, printr-un program european de infrastructură educațională în mediul rural. O comună din județul Olt care nu avusese niciodată o clădire construită să fie școală, copiii învățând de decenii într-o casă adaptată parțial, cu camere prea mici, cu lumină insuficientă, cu toalete în curte.

Am mers de trei ori în teren înainte să pun creionul pe hârtie. Am stat de vorbă cu profesorii și cu primarul și cu câțiva copii și cu câțiva părinți. Am întrebat lucruri pe care arhitecții de la birourile mari nu le întreabă de obicei: la ce oră intră soarele prin ferestrele actuale. Dacă e prea cald vara sau prea frig iarna. Dacă copiii stau după ore și în ce spații. Dacă există un loc unde un copil poate sta singur când are nevoie de singurătate.

Nimeni nu mai întrebase despre locul unde un copil poate sta singur. Profesorii s-au gândit un moment. Au spus că nu, că nu există un astfel de loc.

Am pus un loc în proiect. O nișă mică lângă biblioteca mică, cu o fereastră proprie și o bancă. Destul de mare pentru un copil, prea mică pentru un adult incomod. Un loc care să fie al copilului în spațiul care altfel e al tuturor.

Clădirea s-a terminat în 2016. Am mers la inaugurare. Un băiat de vreo zece ani a stat în nișa cu fereastra toată după-amiaza inaugurării, în timp ce adulții vorbeau în sală. Profesoara l-a chemat la un moment dat. El a venit, dar s-a uitat înapoi la nișă o dată, ca să vadă dacă mai e acolo.

Era acolo. Era a lui.

Am proiectat alte șapte școli de atunci. Fiecare are o nișă undeva. Fiecare are o fereastră calculată la unghi pentru lumina dimineții. Fiecare a început cu aceleași întrebări despre cine va trăi în spațiul acela și cum.

Mama s-a mutat la mine în București acum cinci ani, după ce m-am stabilit. Are propria cameră cu fereastră mare spre sud. Dimineața, lumina cade direct pe fotoliul în care bea cafeaua. Nu i-am spus că am calculat unghiul. Știu că nu o interesează unghiurile.

O interesează că dimineața, în fotoliul ei, e cald și luminos.

Livia Stănciulescu, profesoara de desen din Craiova, a primit un mesaj de la mine când s-a deschis prima școală. I-am trimis o fotografie cu clădirea și i-am spus că de la ea am înțeles că arhitecții se gândesc la omul care va locui. Mi-a răspuns că nu-și amintea să fi spus asta. I-am spus că eu îmi amintesc.

Uneori lucrurile pe care le spui unui copil la un moment nepotrivit sunt exact lucrurile pe care copilul le așteaptă fără să știe că le așteaptă. Și rămân.

Ca lumina pe o fereastră pusă exact unde trebuie.