Asta e tot ce nu pot să trec. Că n-am fost acolo.
Mă sun în minte cu asta la ore imposibile. La trei dimineața, când nu pot dormi. Pe autostradă, când nu trebuie să mă gândesc la nimic altceva. Că eram în ședință. Că telefonul era pe silențios. Că am văzut patru apeluri pierdute de la mama abia la ora trei după-amiaza, când ședința s-a terminat și am ieșit în hol, și că primul gând al meu a fost că sigur e ceva cu rețeaua, că mama suna de mai multe ori când nu răspundeam, că probabil vrea să-mi spună ceva despre grădina ei sau despre vecina Lucreția sau despre altceva care poate să aștepte.
Nu putea să aștepte.
L-am cunoscut pe tata ca pe omul care repara orice. Asta e prima amintire clară pe care o am cu el: stau în pragul garajului și îl privesc cum desface un radio vechi, cu șurubelnița mică cu mânerul galben, și pune piesele în ordine pe o cârpă albă ca să nu le piardă. Nu grăbit, nu nervos. Cu răbdare de om care știe că dacă procedezi corect, lucrurile funcționează. Aveam poate cinci ani. Nu înțelegeam ce face. Înțelegeam că e în regulă.
A reparat în viața lui radiouri, televizoare, mașini de spălat, garduri, acoperișuri, relații. Ultima categorie o știu mai bine acum că el nu mai e. Câți oameni au venit la înmormântare și au spus că tata îi ajutase cu ceva, că se dusese la ei când aveau necaz, că nu ceruse nimic în schimb. Oameni pe care nu-i știam. Oameni din viața lui pe care o trăise în orele în care eu eram la serviciu sau în altă parte sau pur și simplu neatent.
Aveam o relație cu tata care funcționa în parametri confortabili și niciodată nu ieșisem din ei. Vorbeam la telefon duminica. Mă duceam acasă de două ori pe an, de Paști și de sărbători de iarnă. Îl întrebam cum e, el spunea bine, cu variații pe tema că îl dor genunchii sau că vara asta a plouat puțin. Eu povestea din viața mea ceea ce credeam că îl interesează, el asculta și întreba câte ceva. Conversații bune. Conversații comode. Conversații care nu intrau niciodată în nimic important.
Nu l-am întrebat niciodată ce regretă. Nu l-am întrebat ce i-a plăcut cel mai mult în viața lui. Nu l-am întrebat dacă e mândru de el, nu de mine, de el. Nu l-am întrebat dacă a iubit-o pe mama în felul în care voia să iubească sau în alt fel. Nu l-am întrebat despre copilăria lui, despre ce visa când era de vârsta mea, despre cum era lumea din ochii lui.
Am acum patruzeci și doi de ani și am realizat la înmormântare că nu știam aproape nimic important despre tatăl meu. Știam că îi plăcea cafeaua fără zahăr. Știam că asculta Radio Nostalgia sâmbăta dimineața. Știam că votase mereu același partid deși nu mai credea în el de ani buni și că o făcea din inerție sau din loialitate față de o idee mai veche. Detalii. Suprafața unui om.
În prima lună după moartea lui, am găsit în biroul lui un caiet. Nu un jurnal, tata nu era tipul de om care ținea jurnal. Era un caiet cu coperți albastre, format A5, în care notase în ultimii ani lucruri diverse fără niciun sistem aparent: un număr de telefon fără nume, rețeta de tochitură a bunicii lui, lista cu dimensiunile pentru o ușă pe care plănuia să o monteze, un citat dintr-o carte pe care nu știam că o citise, câteva calcule de suprafețe, data și ora la care se născuse fiecare nepot.
Data și ora la care se născuse fiecare nepot. Scrise cu mâna lui ordonată, cu cerneală albastră, fiecare pe câte un rând. Copiii fratelui meu, copiii verișoarelor mele, și la final, ultimul rând, data și ora nașterii fiului meu, Andrei, cu o mică stelută în dreptul lui pe care nu știam să o interpretez.
L-am sunat pe fratele meu și l-am întrebat ce înseamnă steluta. Fratele meu nu știa. L-am întrebat pe fiul meu, Andrei, dacă bunicul i-a spus vreodată ceva special, dacă au vorbit vreodată despre ceva pe care eu să nu știu. Andrei are șaptesprezece ani și e la vârsta la care adulții sunt toți cam la fel de inaccesibili, dar s-a gândit și mi-a spus că da, că bunicul îl sunase de ziua lui în fiecare an și că nu îi spunea la mulți ani în dor de ducă, că stăteau de vorbă, că bunicul îl întreba ce cărți citea și cum vedea lumea.
Că bunicul îl întreba ce cărți citea și cum vedea lumea.
L-am întrebat pe Andrei de ce nu mi-a spus. Mi-a spus că nu l-am întrebat.
Am stat cu asta câteva zile. Cu ideea că tatăl meu avusese o relație cu fiul meu pe care eu n-o știam. Că în timp ce eu vorbeam cu tata despre cât ploua la Suceava vara asta, el suna pe Andrei și îl întreba despre cărți. Că îi plăcea să știe cum vedea lumea un om de șaptesprezece ani. Că poate lui tata îi plăcuse mereu să știe cum vede lumea un om tânăr și că nimeni nu îl întrebase niciodată pe el cum o vede.
Sau că îl întrebase Andrei. Că poate conversațiile lor mergeau în ambele direcții, că Andrei îl întreba și el la rândul lui. Nu știu. Nu pot să știu. Nu mai pot să întreb.
Am mers la mama la o lună după înmormântare și am întrebat-o lucruri pe care nu le întrebasem înainte. Cum s-au cunoscut cu tata, nu varianta de poveste scurtă pe care o știam, ci cu detalii. Ce i-a plăcut la el prima dată. Ce îi plăcea lui. Ce îi era greu.
Mama a stat o clipă și mi-a spus că tata îi era greu singurătatea. Că era un om care avusese nevoie de oameni în jurul lui și că în ultimii ani, cu noi departe și cu prietenii din generația lui dispărând pe rând, avusese perioade lungi când era singur în casă și că asta îl apăsase. Că nu se plânsese, că nu era tipul de om care se plânge, dar că ea știuse.
Că nu se plânsese.
Că eu sunasem duminica și întrebasem cum e și el spusese bine cu variații pe tema că îl dor genunchii.
Am stat în bucătăria mamei și m-am uitat pe fereastră la grădina pe care tata o îngrijise cu răbdare de om care știe că dacă procedezi corect, lucrurile funcționează, și am plâns cum nu plânsesem din clasa a cincea. Nu pentru că murise. Și pentru că murise. Mai mult pentru că avusesem șaptesprezece ani să îl cunosc altfel și nu o făcusem.
Caietul cu coperți albastre îl am la mine. L-am adus la București. Stă pe noptieră și uneori îl deschid și citesc câte o pagină la întâmplare. Rețeta de tochitură. Lista cu dimensiunile ușii pe care n-a mai montat-o. Citatul din cartea pe care n-o știam că o citise, un citat despre cum oamenii nu mor niciodată complet cât timp cineva îi ține în minte.
Cineva îi ține în minte.
Îl sun pe Andrei mai des acum. Nu cu un motiv. Îl întreb ce citește, cum vede lumea. Uneori îmi spune lucruri pe care nu le înțeleg complet, despre generația lui, despre cum funcționează prietenia la șaptesprezece ani, despre muzică pe care n-o știu.
Ascult. Nu ca să am ce povesti mai târziu. Ca să știu.
Ca să nu aflu la înmormântare că eram în ședință în timp ce viața se întâmpla.
Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.