Pe strada Mihai Eminescu din Focșani, la intersecția cu strada Cuza Vodă, există o stație de autobuz cu un adăpost de sticlă și metal pe care Primăria l-a montat în 2018. Autobuzul numărul patru oprește acolo de șase ori pe zi. Dimineața, la ora șapte fix, îl iau muncitorii și funcționarii. Seara, la ora șaptesprezece și jumătate, îl iau aceiași oameni la întoarcere.
Din mai 2023 și până astăzi, în fiecare luni dimineața la ora șase și cincizeci, la stația aceea stă un bărbat cu un sac termoizolant albastru.
Bărbatul se numește Neculai Avram, șaizeci și opt de ani, brutar pensionat din 2021, care a lucrat treizeci și trei de ani la o brutărie de pe strada Revoluției din Focșani. Neculai știe să facă pâine cum știu puțini, cu mâinile, cu simțul aluatului, cu răbdarea celui care a înțeles că pâinea nu se grăbește.
Pensionarea îl găsise cu mâinile care nu știau să stea.
Soția lui, Anița, povestește că în primele luni de pensionare Neculai se trezea oricum la patru dimineața, cum se trezise treizeci și trei de ani, și nu știa ce să facă cu el. Rătăcea prin casă, bea cafeaua în tăcere, se uita pe geam.
Într-o dimineață de mai 2023, Neculai copsese o tavă de cornuri cu unt, cum copsese de mii de ori la brutărie. Nu pentru că aveau nevoie. Din inerție, din plăcere, din că mâinile lui știau ce să facă cu aluatul și aluatul știa ce să facă cu el.
Cornurile ieșiseră prea multe pentru el și Anița.
Se dusese la stația de autobuz de la colț cu sacul termoizolant și le împărțise oamenilor care așteptau.
Nu planificase nimic. Mersese cu sacul și le dăduse, spunând că sunt proaspete și că mănâncă mai bine dimineața dacă mănâncă cald.
Oamenii luaseră cornurile, unii surprinși, unii fără prea multă ezitare, toți mulțumind.
Neculai se întorsese acasă, se simțise mai bine decât dimineații din ultimele luni și luni dimineața viitoare copsese din nou.
Un electrician pe nume Ionel, cincizeci și unu de ani, care merge cu autobuzul patru în fiecare luni dimineața la un șantier din celălalt capăt al orașului, spune că prima dată când Neculai îi oferise un corn îl refuzase politicos, că nu obișnuiește să ia de la necunoscuți. Neculai îi spusese că e brutar pensionat și că cornurile sunt din grâu din Vrancea și că dacă nu vrea să mănânce el, să ducă acasă pentru copii.
Ionel luase cornurile și le dusese acasă.
Copiii mâncaseră și a doua zi dimineața băiatul de doisprezece ani îl întrebase pe tatăl lui dacă mai aduce și săptămâna viitoare.
De atunci Ionel ia de fiecare dată și spune acasă că le aduce un brutar din stație.
O femeie pe nume Daniela, treizeci și patru de ani, care ia autobuzul patru cu un copil de cinci ani, a venit la stație într-o luni de octombrie 2024 cu o expresie pe care Neculai o recunoscuse ca expresia omului care are o zi grea în față înainte să înceapă ziua. Nu știa de ce, dar o recunoscuse.
Îi dăduse copilului un corn mic și ei un corn mai mare și îi spusese că cornurile cu unt merg bine dimineața.
Daniela mâncase cornul în stație și la final spusese că e cel mai bun corn pe care îl mâncase.
Neculai spusese că e din aluat dospit o noapte și că asta face diferența.
Nu schimbaseră alte cuvinte. Dar Daniela apăruse în fiecare luni dimineată de atunci.
Anița știe de cornuri. Spune că Neculai a dormit mai bine din mai 2023, că nu se mai trezește la patru fără să știe ce face, că se trezește la patru cu un scop. Că pensionarea fusese grea pentru un om care lucrase cu mâinile toată viața și că un sac de cornuri rezolvase o problemă pe care ea nu știuse cum să o rezolve altfel.
Neculai nu face legătura asta în mod explicit. Spune că oricum se trezea devreme și că era păcat să nu coacă.
O bătrână de optzeci de ani pe nume doamna Margareta, care locuiește la o casă în spatele stației și care nu mai ia autobuzul de mulți ani, iese în fiecare luni dimineața în poartă când miroase că Neculai e la stație. Neculai îi aduce un corn separat, pus deoparte pentru ea, pentru că doamna Margareta nu poate sta mult în picioare.
Doamna Margareta i-a spus o dată că cornurile lui îi amintesc de brutăria de pe strada Revoluției unde mergea cu mama ei când era mică.
Neculai i-a spus că știe brutăria aceea, că a lucrat acolo treizeci și trei de ani.
Doamna Margareta l-a privit câteva secunde și a spus că lumea e mică.
Stația de pe strada Eminescu e la locul ei în 2026. Autobuzul patru oprește la șapte fix.
Și în fiecare luni la șase și cincizeci, un sac termoizolant albastru e pe bancă.
Neculai nu vede niciun motiv să se oprească.
Mâinile lui știu să coacă și oamenii de la stație știu că luni dimineața miroase a corn cu unt.
Unele lucruri simple devin în timp așteptate.
Și lucrurile așteptate fac dimineața mai ușoară.