Un drum de piatră pe care călcau dacii acum 2000 de ani încă se folosește în Transilvania și astăzi.
Povestea începe cu mult înainte de romani. În mileniul al II-lea î.Hr., triburile dacilor exploatau deja masivele de sare din Transilvania. Sarea însemna viață - conserva hrana, sărăra vitele, era monedă de schimb. Dacii cunoșteau zăcăminte întinse la Ocna Dej, Ocna Mureș, Cojocna, Praid, Ocna Sibiului. Cele mai bogate rezerve de sare din Europa Centrală.
Zona Ocna Mureș era cunoscută din timpuri imemoriale. Dacii extrăgeau sarea în galerii rudimentare, săpate manual în blocurile de sare cu dalte și ciocane de piatră. Transportau bulgări uriași pe drumuri de pământ spre așezările lor din toată Dacia. Existau deja poteci stabilite, bătătorite de mii de ani de circulație.
106 d.Hr. Romanii cucereau Dacia după cele două războaie ale lui Traian. Împăratul descoperea imediat valoarea strategică a sării transilvănene. Pe lângă aurul din Apuseni, sarea era cea mai profitabilă resursă a noii provincii. Statul roman lua controlul direct al minelor de sare.
Ocna Mureș devenea "Salinae" - centrul oficial roman de exploatare a sării. Așezarea se întindea pe ambele maluri ale râului Mureș. Arheologii au descoperit subconstrucții de clădiri, materiale tegulare din țiglă, sculpturi de marmură, vase de ceramică, un opaiț cu inscripția "FORTIS" - dovada unei civilizații urbane romane dezvoltate. Sarea extrasă aici alimenta tot Imperiul.
Dar sarea trebuia transportată. Romanii aveau o obsesie - drumurile pavate. Oriunde mergeau, construiau infrastructură. În 107-109 d.Hr., legiunile începeau prelungirea drumului imperial. Un traseu care lega Dunărea (la Dierna) cu interiorul Daciei. Prin Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) și până la Porolissum (Moigrad), capătul nordic al provinciei.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna construcția unui drum pavat de sute de kilometri cu tehnologia secolului al II-lea - fiecare dală de piatră aranjată manual, fiecare strat de fundație măsurat cu precizia inginerilor militari romani care lucraseră la Via Appia.
O inscripție romană descoperită la Aiton, în județul Cluj, confirmă datarea precisă. Textul latin anunța triumfal - "Împăratul Caesar Nerva Traianus augustul Germanicus, Dacicus, preot suprem, cu puterea tribuniciană a 12-a oară, a făcut drumul prin cohorta 1 Flavia Ulpia Hispanorum, între Potaissa și Napoca, 10.000 de pași". Un paș roman - 1,48 metri. Deci 14,8 kilometri de drum gata în 108 d.Hr.
Cele 10.000 de paşi erau construite de soldații cohortei 1 Flavia Ulpia. Oameni aduși din Hispania, specializați în construcția de drumuri militare. Foloseau metoda clasică romană - "via silica strata" - drum pavat cu dale poligonale de piatră. Straturile de fundație atingeau 70 de centimetri grosime. Drenaj lateral cu rigole pentru ape pluviale.
Tehnologia era extraordinară. Mai întâi se săpa un șanț larg. Se punea un strat de pietre mari la bază - "statumen". Urma un strat de pietre mai mici amestecate cu var - "rudus". Apoi un strat de prundiș bătut - "nucleus". La suprafață, dalele de piatră poligonală - "summum dorsum". Rezultatul - un drum care dura milenii.
Toată Transilvania era brăzdată de aceste drumuri. Ramurile principale se intersectau la Apulum (Alba Iulia). De acolo, un drum mergea spre Ocna Mureș-Salinae pentru transport de sare. Alt drum se îndrepta spre est, prin văile Streiului și Mureșului. Al treilea urca spre nord, spre Porolissum și granița nordică a Imperiului.
Sarea de la Ocna Mureș (Salinae) era încărcată în care trase de boi. Parcurgea drumul pavat spre Apulum. De acolo spre Dunăre pe traseul imperial de 550 de kilometri. Pe Dunăre era îmbarcată pe corăbii romane care o duceau până la Roma. Imperiul întreg consuma sare dacică.
Dar rețeaua sării nu era doar romană. O a doua rută - mai veche, de origine dacică - lega zona Dejului cu nordul. Drumul Sării urma valea Someșului. Sarea din Ocna Dej era transportată pe ambarcațiuni din trunchiuri de copaci, îmbarcată în portul Dejului. Cobora pe Someș până la Satu Mare sau până la Szolnok în Ungaria, unde se aflau marile depozite.
Numele orașelor dovedesc comerțul milenar. Satu Mare - derivat din "Saltz markt" (piață de sare în germană). Zalnoc - cuvânt slav pentru sare. Sălacea - aceleași rădăcini. Comitatele medievale Solnocul Interior și de Mijloc purtau nume legate de sare. Întreaga geografie administrativă a nordului Transilvaniei era modelată de drumul sării.
Romanii părăseau Dacia în 271-275 d.Hr., sub împăratul Aurelian. Provincia era abandonată oficial. Dar drumurile rămâneau. Valurile de invazii barbare - goți, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani - treceau pe ele. Fiecare popor folosea infrastructura romană lăsată în urmă.
Sarea continua să fie extrasă. Dacii romanizați - devenit români - păstrau meseriile miniere antice. Tradițiile se transmiteau din generație în generație. Un muncitor din Ocna Mureș din anul 1000 folosea aceleași tehnici ca strămoșul său dacic din anul 100 d.Hr. Minerul medieval mergea pe același drum pavat cu dale de piatră făcut de legionarii hispani.
Evul Mediu. Regii maghiari Ungariei controlau Transilvania după secolul XI. Monopolul sării era proprietate regală. Drumul Sării era extins oficial. Din centrele miniere, sarea pleca spre Dunăre și spre Viena. O altă ramură mergea spre sud - la Constantinopol, prin Valahia și Bulgaria. Sarea transilvăneană ajungea la sultanii otomani.
Te-ai întrebat vreodată cum e posibil ca un drum construit acum 2000 de ani să fie încă vizibil astăzi? Pentru că romanii construiau pentru eternitate - iar porțiuni întregi ale infrastructurii lor sunt încă funcționale în Transilvania, după ce drumurile moderne se degradează în 20-30 de ani.
Evul Mediu târziu. Negustorii sași luau controlul comerțului cu sare. Bistrița, Sibiul, Clujul deveneau centre comerciale bogate datorită comerțului pe Drumul Sării. Statisticile Casei de Austria din secolul XVIII arată că Transilvania producea anual peste 40.000 de tone de sare. Exportul reprezenta 70% din această cantitate.
Drumurile antice rămâneau esențiale. Carrele cu boi transportau bulgări de sare de 40-50 de kilograme fiecare. O caravană putea avea 20-30 de care. Traficul era intens. Hanuri și stații de schimb se dezvoltau la fiecare 20-30 de kilometri. Satele în întregime trăiau din servicii pentru negustorii de sare.
1769-1773. Harta Iosefină a Transilvaniei, întocmită în timpul împăratului Iosif al II-lea, cartografia pentru prima dată cu precizie militară toate drumurile din Transilvania. Drumul Sării era clar vizibil. La Ocna Mureș, harta consemna exploatările active de sare și cele abandonate - "Ruiniert, Saltz Gruben, Okne".
Secolul XIX. Administrația austriacă moderniza exploatarea sării. Drumurile antice erau reabilitate pentru transportul industrial. Ocna Mureș, Ocna Dej, Praid, Turda produceau împreună sute de mii de tone anual. Sarea transilvăneană ajungea în tot Imperiul Austro-Ungar, până la Viena și Budapesta.
1978. Tragedie la Ocna Mureș. Pilierul despărțitor dintre mina 1 Mai și lacul Iosif ceda la orizontul de -90 metri. Apele lacului inundau mina în câteva minute. Minerii se salvau miraculos pe treptele puțului de aeraj. Catastrofa punea capăt extracției de sare solidă la Ocna Mureș după aproape 2000 de ani de activitate aproape neîntreruptă.
Astăzi, secțiuni vizibile ale drumului roman supraviețuiesc. Cea mai bună porțiune se află la Măgura Uroiului, descoperită în 2021 în timpul lucrărilor la drumul județean Simeria-Geoagiu. 20 de metri de pavaj roman autentic au apărut la 70 de centimetri sub drumul modern. Arheologii au documentat fiecare dală.
Altă porțiune de 165 de metri de drum roman se păstrează aproape intact între Geoagiu-Băi și cătunul Poienari, ducând la castrul Cigmău (Germisara) - băile termale romane celebre. Drumul rulează paralel cu șoseaua modernă. Localnicii îl folosesc pentru drumeții. Pavajul cu dale poligonale este perfect recunoscut.
La Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, arheologii au descoperit în 1950 un drum pavat complet diferit - construit de daci înainte de cucerirea romană, cu alee de 1,75 metri lățime. 200 de metri conservați. Drumul sacru legat de Templul mare de andezit. Demonstrare clară că dacii aveau propria tradiție de construcție a drumurilor de piatră, anterioară romanilor.
2018. Proiectul Via Transilvanica începea - un traseu turistic de 1.400 de kilometri care reface parțial traseele vechi ale drumurilor daco-romane. "Drumul care Unește" traversează 10 județe, inclusiv Terra Dacica - zona fostelor cetăți dacice. Traseul include Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Salinele din Transilvania. 10.000 de oameni au participat la ziua lansării din 2022.
Astăzi, când mergi cu mașina pe drumurile din Transilvania, de la Alba Iulia spre Cluj sau spre Turda, treci peste traseele lăsate de legiunile romane. Uneori drumul modern e deasupra celui roman. Alteori, la câteva zeci de metri distanță, se ridică din pământ o secțiune pavată. Dalele sunt aceleași pe care călcau centurionii Cohortei 1 Flavia Ulpia în 108 d.Hr.
Un drum care a supraviețuit 20 de secole. Drumurile moderne se sparg în 10 ani. Asfaltul se crapă după primul îngheț. Dar romanii construiau pentru eternitate. Iar Transilvania este cel mai bun muzeu viu al geniului lor inginerstic - o rețea de sare, drumuri și istorie care leagă dacii de zilele noastre printr-un pavaj care refuză să moară.