10.000 de români au oprit 60.000 de otomani și au făcut sultanul "Fulger" să fugă de pe câmpul de luptă - prima oară când un sultan al Imperiului Otoman fugea de un valah.
Pe 17 mai 1395, undeva în mlaștinile sau la confluența unui râu din Țara Românească, se întâmpla ceva fără precedent în istoria militară a Europei. Sultanul Baiazid I "Ildîrîm" (Fulgerul) - cel mai temut conducător militar al timpului său, cuceritorul Bulgariei și învingătorul cruciaților europeni - era forțat să fugă de pe câmpul de luptă în fața unui domnitor român cu o armată de 6 ori mai mică. Era pentru prima dată în istoria Imperiului Otoman când un sultan fugea de pe un câmp de luptă - eveniment care avea să schimbe pentru totdeauna percepția Europei despre invincibilitatea otomană. Cronicarul bizantin Moxa a scris că în bătălia de la Rovine "fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulțimea săgeților, așa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte și mai pierdu Bayezid oastea lui cu totul".
Totul începuse în 1389, când Imperiul Otoman se afla în plină expansiune europeană. Sultanul Murad I murise pe câmpia de la Kosovo (Câmpia Mierlei), învingând definitiv coaliția sârbo-bosniacă. Fiul său Baiazid I urca pe tron cu poreclele "Ildîrîm" (Fulgerul) - din cauza vitezei deplasărilor sale militare. În următorii 6 ani, Baiazid avea să transforme Imperiul Otoman în cea mai puternică forță militară a Europei. A recucerit Anatolia (1389-1390). A anexat emiratele turce rivale. A detronat și recoronat împărați bizantini după voia sa. A cucerit Țaratul Bulgar de Târnovo (1393), capturând personal pe țarul Ivan Șișman. La granițele Țării Românești - la Dunărea de Jos - se afla acum o armată otomană de zeci de mii de luptători, gata să se reverse peste teritoriul lui Mircea cel Bătrân.
Mircea I al Țării Românești (Mircea cel Bătrân) ocupa tronul de la 23 septembrie 1386. Era nepotul lui Basarab I Întemeietorul, fiul lui Radu I, fratele lui Dan I (asasinat în 1386 într-o luptă cu otomanii). Avea aproape 40 de ani la momentul confruntării cu Baiazid. Mircea era considerat de cronicarii epocii "cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini" - aprecieri venind de la istorici otomani, sârbi și bizantini deopotrivă. În 1389, profitând de slăbirea otomanilor după Kosovo, Mircea ocupase Dobrogea (numită în titulatura sa "Podunavia") - teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Pentru Baiazid, această extindere teritorială a unui domn creștin era inacceptabilă. Iar Mircea sprijinise și pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg în campania anti-otomană. Era moment să fie pedepsit.
În martie 1395, situația era critică. Otomanii adunau forțe masive pentru o campanie majoră la nord de Dunăre. Mircea știa că singur nu poate face față. Pe 7 martie 1395, la Brașov, Mircea cel Bătrân a încheiat un tratat istoric cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei - prima alianță militară românească cu o putere occidentală împotriva otomanilor. Sigismund a trimis în ajutor un corp de 400 de cavaleri ungari. Era ajutor simbolic față de amenințarea otomană, dar important politic - Țara Românească nu mai era singură. Mircea a evacuat populația civilă - femeile, copiii, bătrânii - "în muntele Prasovon" (cum scria cronicarul bizantin Chalcocondil), adică în Bucegi sau zonele Carpaților. A organizat hărțuirea trupelor otomane încă de la trecerea Dunării. Recoltele au fost arse. Fântânile - otrăvite. Drumurile - blocate.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna în mai 1395 să fii unul dintre cei 10.000 de țărani-soldați români care își aștepta moartea într-o pădure de pe Argeș, știind că pe partea cealaltă vine cea mai puternică armată din Europa - 60.000 de otomani conduși de însuși sultanul Baiazid Fulgerul - omul care cucerise tot ce întâlnise în cale de la Anatolia până la Bulgaria.
Trecerea Dunării otomane s-a făcut pe la Turnu (Turnu Măgurele actual). Sultanul Baiazid conducea personal armata - eveniment rar în istoria otomană. Forța de invazie - 40.000 până la 60.000 de luptători (estimările istorice variază). Componența armatei - ieniceri (infanteria de elită otomană), spahii (cavaleria ușoară), arcași călări, vasali sârbi creștini sub conducerea lui Ștefan Lazarevici (fiul cneazului Lazăr ucis la Kosovo), Constantin Dejanovici (cneaz de Velbujd), Marko Kralevici (cneaz de Prilep, devenit ulterior eroul folcloric sârbo-bulgar). Pentru Mircea, situația era critică - 10.000 de oameni vs 40-60.000 otomani. Raport 1:6. Pe câmp deschis - sinucidere garantată. Singura soluție - geniul tactic al alegerii terenului.
Locul exact al Bătăliei de la Rovine rămâne dezbătut și astăzi. Mai multe variante propuse de istorici: confluența unui afluent cu Argeșul (cea mai probabilă), Olteni (lângă Craiova, conform cronicarului raguzan Giacomo Luccari), zona Râmnicului Sărat, mlaștinile de pe Jiu. Numele "Rovine" în slavonă veche înseamnă "ruină, șanț" - NU "mlaștină" cum s-a crezut multă vreme. Era probabil numele descriptiv al terenului - poiana cu șanțuri și ridicături, ideală pentru tactici defensive. Mircea a ales un teren strâmt, posibil o trecătoare spre munți (cetatea Poenari?). A săpat șanțuri lungi, perpendiculare pe drumul de înaintare al otomanilor. A construit fortificații din lemn și pământ. A poziționat arcași în pădurile dimprejur. Era prima dată în istoria războaielor românești când se folosea sistematic conceptul "fortificații lineare" cu șanțuri.
Bătălia s-a dezlănțuit pe 17 mai 1395, la prânz. Atacul otoman - frontal, masiv, conform tradiției. Spahii au atacat primii. Au căzut în șanțuri. Cavaleria otomană s-a încurcat în obstacole. Ienicerii au atacat în formații dense. Au fost săgetați de arcașii români ascunși în păduri. Cavaleria sârbă creștină a luptat în prima linie - obligatoriu, conform vasalității. Mortalitatea sârbească a fost catastrofală. Constantin Dejanovici - ucis pe câmpul de luptă (atestat documentar prin scrisoarea fiicei sale și ustavul mănăstirii Hilandar). Marko Kralevici - ucis în aceeași bătălie. Doi cneji creștini sârbi morți într-o singură zi - lovitură care a dezorganizat forțele auxiliare otomane.
Cronica bulgară a vremii descrie sângeroasa zi în termeni apocaliptici: "în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt și mulțimea săgeților a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor". Cronicarul bizantin Moxa - "Iar râul acela curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute". Cronicarul otoman Orudj bin Adil - "S-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât și din partea ghiaurilor mulți au fost măcelăriți". Era confruntarea sângeroasă a evului mediu românesc - lupta a durat de la prânz până seara, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi.
Te-ai întrebat vreodată cum era să fii cronicarul personal al sultanului Baiazid Fulgerul în noaptea de 17 mai 1395, să-ți vezi stăpânul - omul care nu fugise niciodată de pe un câmp de luptă - obligat să fugă de un domnitor român cu o armată de 6 ori mai mică - exact aceasta a fost umilirea istorică pe care Mircea cel Bătrân a impus-o celui mai temut sultan al Imperiului Otoman.
Momentul critic al bătăliei a venit când Mircea a atacat personal tabăra otomană. Conform cronicilor, Mircea aproape că a reușit să-l ucidă pe sultanul Baiazid - moment care ar fi schimbat istoria Europei. Sultanul a scăpat în ultima clipă, protejat de garda sa personală de ieniceri. Pierderile otomane - între 10.000 și 30.000 de morți (estimările cronicilor variază, dar toate sunt enorme). Pierderile românești - aproximativ 3.000 de morți. Conform tuturor surselor - victoria tactică a fost a lui Mircea cel Bătrân. Baiazid s-a retras în noapte, ordonând construcția rapidă a unei tabere fortificate - dovada că se aștepta la un nou atac. Pentru prima dată în domnia sa, Baiazid Fulgerul fugea de un creștin.
Consecințele politice ale bătăliei au fost paradoxale. Tactic - victorie românească clară. Strategic - Baiazid și-a consolidat poziția peste câteva luni. A trimis al doilea corp de armată cu Vlad I Uzurpatorul (nepot al lui Mircea) ca pretendent la tron. Mircea, slăbit de pierderi, nu a putut rezista pe termen lung. În a doua jumătate a anului 1395, a fost forțat să se refugieze temporar la regele maghiar Sigismund. Vlad I a fost instalat pe tron de otomani ca vasal. Era prima capitulare a Țării Românești în fața Imperiului Otoman. Dar Mircea nu s-a dat bătut. Cu ajutorul voievodului transilvănean Stibor, în decembrie 1396 a recâștigat tronul. Vlad I a murit în 1397. Mircea cel Bătrân avea să domnească până la 31 ianuarie 1418 - alți 22 de ani de la Rovine.
Impactul european al bătăliei a fost imens. Pentru prima dată în istorie, vestea unei victorii creștine asupra otomanilor s-a răspândit în toată Europa. Curțile regale din Paris, Londra, Praga, Buda, Veneția au aflat de "valahul care l-a învins pe Fulger". Mircea cel Bătrân a devenit erou paneuropean. Cronicile occidentale - "cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini" (citat preluat de Hasdeu din surse contemporane). Anul următor, în 1396, Mircea a participat la Cruciada de la Nicopole - prima și ultima cruciadă antiotomană la care au participat trupe românești. Înfrângerea de la Nicopole (25 septembrie 1396) a fost catastrofală pentru cruciați. Dar Mircea s-a salvat protejând retragerea aliaților occidentali - manevră tactică ce i-a confirmat reputația militară.
Astăzi, când în "Scrisoarea III" a lui Mihai Eminescu citim "Iară voi de noi sînteți de aceea-naintea voastră / Ne purtăm cu greutate sau cu groază sau cu silă" și descrierea apocaliptică a Bătăliei de la Rovine - "Şi atunci ai noştri, ah! sub trist întuneric / Sângerând curgea-Mioriţa cu cei lăsaţi spre cinste şi adunau ieniceri" - e aproape imposibil să ne imaginăm că această luptă din mlaștinile Olteniei sau Argeșului acum 631 de ani a fost prima dată în istoria Imperiului Otoman când un sultan a fost forțat să fugă de pe un câmp de luptă, că un domnitor român cu 10.000 de oameni a învins armata cea mai puternică a Europei medievale, că reputația lui Mircea cel Bătrân a ajuns până la Paris și Londra făcând Țara Românească cunoscută în toate curțile regale ale Occidentului. Iar când vezi astăzi mănăstirile ctitorite de Mircea (Cozia - 1387, locul de înmormântare al voievodului), pictura sa votivă din biserica Episcopiei de Argeș, statuile sale din toate orașele românești, înțelegi că Mircea cel Bătrân nu a fost doar un domnitor român - a fost primul european care a demonstrat lumii întregi că otomanii pot fi învinși, omul care a oprit pentru prima dată în Europa expansiunea otomană la nord de Dunăre, voievodul care a transformat Țara Românească dintr-un mic principat balcanic într-o putere militară respectată în toate curțile creștine ale continentului. Românul care în mai 1395 a făcut Fulgerul să fugă.