Generația autostrăzilor promise și niciodată terminate nu mai înțelege ce însemna un șantier național.
Căile ferate, podurile, barajele și tunelele prin care trecem azi nu au apărut de la sine.
Au fost săpate în stâncă, prin munți, de oameni care au lăsat acolo tinerețea și, uneori, sănătatea.
Când suna sirena pe șantierul de la Transfăgărășan, de la Porțile de Fier sau de pe magistralele CFR, mii de oameni știau că sfidează natura.
Se dormea în barăci, se mânca la cantine de campanie, iar iernile erau cumplite.
Mecanicii de locomotivă, acarii, ceferiștii — toți făceau parte dintr-o armată care ținea țara în mișcare.
Trenurile erau pline de navetiști, de elevi, de viață. Gările erau inima fiecărei localități.
Astăzi, din birourile moderne unde se desenează proiecte pe calculator, ni se spune că totul a fost făcut prost, că infrastructura veche e o epavă.
Dar pe acele „epave” circulăm și astăzi.
Podurile construite atunci rezistă, în timp ce podurile noi se prăbușesc la primele inundații.
Este dureros să vezi gări istorice lăsate în paragină, linii de cale ferată năpădite de buruieni și vagoane tăiate la fier vechi.
O întreagă mândrie profesională a fost demontată bucată cu bucată sub eticheta „rentabilității”.
Iar copiii celor care au sfredelit munții României construiesc acum drumuri și linii de metrou prin marile metropole ale Occidentului.
A fost greu? Da, a fost un efort uriaș și adesea nedrept de dur.
Dar a lăsat în urmă ceva ce timpul încă nu a reușit să dărâme complet: o țară legată împreună.
Tu ce crezi:
Am pierdut spiritul acela de a construi lucruri mari sau pur și simplu timpurile s-au schimbat și nu mai avem nevoie de astfel de sacrificii?
Lasă un comentariu dacă tu, părinții sau bunicii tăi ați lucrat în CFR, în construcții sau pe marile șantiere ale țării. Unde s-a lăsat o parte din viața voastră?
Poza recreata digital pentru a reda atmosfera acelor vremuri.