Câinele negru și sinuciderea străbunicului - 1926-1929, Republica Moldova
O să îți povestesc despre cum s-a sinucis străbunicul meu. Era prin anii 1926–1928 ai secolului trecut.
În perioada interbelică, străbunii mei erau boieri, iar străbunicul meu era tânăr, căsătorit, cu copii mici. Bunica avea pe atunci în jur de 6 ani.
Cineva din sat își cumpărase o râșniță pentru cereale, ultimul răcnet. În acel moment, străbunicul, orbit de invidie, a luat banii din casă și a mers să își cumpere și el una. Ajuns la fața locului, și-a dat seama că nu avea destui bani. Așa că s-a dus la tatăl lui să-i ceară diferența:
— Dă-mi, tată, bani să îmi cumpăr și eu râșniță. Uite, acela are și eu nu.
Tatăl i-a răspuns:
— Vrei râșnița aceasta nu pentru că îți trebuie, ci pentru a nu fi în urma cuiva. Așa că nu îți dau bani.
— Cum, tată, noi, BOIERI, și ei, mai simpli, au, iar eu să nu am?!
— Te-a orbit invidia, dragul tatei. Nu pentru că am aruncat banii în vânt suntem, azi, boieri.
Fiul, supărat că tatăl nu îl înțelege, a ieșit din casa părintească, trântind ușa, și s-a dus direct acasă. Ajungând acolo, a pus mâna pe coasă, s-a dus în fața oglinzii și și-a tăiat gâtul.
Seara, stând la priveghi (în părțile noastre, mortul se ține în casă trei zile, iar noaptea se păzește), tatăl decedatului și fiica acestuia erau prezenți. Deodată, se făcu o liniște ca de mormânt, iar atmosfera deveni rece și apăsătoare. Atunci, în casă a intrat un câine foarte mare și negru. A mers direct la sicriu, a mirosit adânc, a făcut de două ori cercuri în jurul acestuia, apoi a sărit pe geam și a dispărut.
Bunicul și-a îmbrățișat nepoțica înmărmurită și i-a zis, cu glasul stins de durere:
— Acesta mi-a luat fiul și ție tatăl.
Când povestea bunica acest caz, spunea că și acum simte acel „rece” până în măduva oaselor.