Când teologii de la Blaj l-au oprit pe drum și l-au întrebat ce poartă în desagii de lână atârnați de umăr, Gheorghe Șincai le-a răspuns calm: „Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost rușine a-l face, pentru ce să-mi fie rușine a-l purta?" În desagi se afla manuscrisul „Hronicii Românilor" — o cronică monumentală a istoriei românilor de la origini, adunată în 34 de ani de muncă din mii de documente europene, refuzată de cenzura habsburgică, interzisă de autorități, și purtată de autor pe jos din sat în sat prin toată Transilvania, pentru că nu putea fi tipărită și nici depozitată în siguranță. A murit cu desagii în mână, pe un drum din Slovacia, în 1816. Cronica a apărut postum, la 70 de ani după moartea lui.
Gheorghe Șincai s-a născut pe 28 februarie 1754 în Șinca Mare, județul Brașov, dintr-o familie de nobili mici — tatăl era notarul comunei, mama venea dintr-o familie cu tradiție ecleziastică. A urmat liceul reformat din Târgu Mureș, seminarul iezuit din Cluj, gymnasiul piariștilor din Bistrița. Și la 19 ani, în 1773, a plecat la Roma — la Colegiul De Propaganda Fide, lângă Vatican, unde se formau preoți greco-catolici din toată Europa Răsăriteană. La Roma a stat șase ani. A studiat teologia, filosofia, dreptul canonic. Și a descoperit arhivele.
Roma era arhiva istoriei lumii creștine. Și Șincai a intrat în ea cu o foame de documente pe care nu a mai putut-o potoli toată viața. A citit tot ce putea fi citit despre românii din Dacia, despre continuitatea lor din antichitate, despre originile latine ale limbii române. La Roma, alături de Samuil Micu — colegul și prietenul lui — a lucrat la primul dicționar latin-român-italian și la prima gramatică modernă a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae." Tipărite la Viena în 1780, cele două lucrări au pus bazele lingvisticii române moderne — cu 50 de ani înainte ca Școala Ardeleană să fie recunoscută ca mișcare.
S-a întors în Transilvania în 1782, numit director al școlilor românești din Transilvania — o funcție care existase pe hârtie, dar niciodată ocupată cu cineva care să știe ce face. Șincai a știut. Timp de 12 ani a cutreerat toată Transilvania — pe jos, cu calul, cu căruța — construind și organizând școli românești. 300 de școli. Nu universități, nu academii — școli primare în sate unde copiii români nu aveau unde să învețe în propria limbă. Fiecare școală era o luptă: cu autoritățile habsburgice care nu finanțau, cu nobilimea maghiară care se opunea, cu unii preoți care preferau status quo-ul față de schimbare. Șincai bătea la uși, convingea, insista, construia.
Și în paralel — „Hronica." Din 1780 și până în 1811, 34 de ani, a strâns documente din toată Europa: din arhivele Romei, din cronicile maghiare și poloneze, din documentele habsburgice, din cronicile bizantine. A scris o istorie a românilor de la Traian și Decebal până în secolul XVIII — nu ca mitologie, ci ca știință: cu surse citate, cu documente reproduce, cu argumente verificabile. Era mai riguroasă decât orice altceva scris vreodată în română.
Dar în 1794 episcopul Ioan Bob — un ierarh mai preocupat de relația cu autoritățile habsburgice decât de drepturile românilor — l-a acuzat de nesupunere și l-a trimis la închisoarea din Aiud. Doi ani de temniță. Eliberat în 1796, Șincai a pierdut funcția de director al școlilor. A pierdut casa. A pierdut accesul la arhive. Și autoritățile habsburgice, care se temeau de „Hronica" lui — o lucrare care demonstra cu documente că românii sunt poporul cel mai vechi și cel mai numeros din Transilvania — au refuzat sistematic aprobarea cenzurii. Fără aprobare, manuscrisul nu putea fi tipărit.
Și atunci Șincai a pus manuscrisul în desagi și a pornit pe jos. Timp de ani, a rătăcit prin Transilvania și Ungaria ca oaspete al diferitelor familii nobile care îl sprijineau — contele Vass din Slovacia, diverse familii românești din Bihor. Preda, dădea lecții, scria, și purta desagii cu „Hronica" pe umăr. Când teologii de la Blaj l-au întrebat ce are acolo, le-a răspuns cu demnitatea aceea care nu se poate falsifica: „Fătul meu în care voi fi glorificat după moarte."
A murit pe 2 noiembrie 1816, pe drumul de la Oradea spre Sinea în Slovacia, unde se ducea la familia Vass. Nu a murit în pat, nu a murit acasă — a murit pe drum, ca Bărnuțiu, ca Bălcescu, ca toți cărturarii ardeleni care și-au cheltuit viața mergând dintr-un loc în altul ca să facă ce credeau că trebuie. A fost îngropat undeva în Slovacia, la moșia Vass — locul exact nu mai poate fi identificat.
„Hronica Românilor" a apărut tipărită în 1853 — la 37 de ani după moartea lui. Și Edgar Quinet, unul dintre cei mai mari istorici francezi ai epocii, l-a pus pe Șincai alături de marii istorici ai Occidentului.
Morala: Gheorghe Șincai a construit 300 de școli românești cu picioarele lui și a scris o cronică în 34 de ani pe care nimeni nu a lăsat-o să apară. A stat la închisoarea Aiud. A pierdut totul. Și-a pus manuscrisul în desagi și a pornit pe jos. A murit pe drum. Cronica a apărut 37 de ani mai târziu și a construit fundamentul pe care Școala Ardeleană a ridicat conștiința națională românească. Câteodată cel mai mare erou este omul cu desagii pe umăr care merge înainte pe un drum pe care nimeni nu îl vede.