În noaptea în care Bucureștiul a introdus noile tramvaie moderne, unul dintre cei mai promițători poeți ai României era găsit zdrobit între fiarele unui vagon. Oficial, a fost un accident. Dar moartea lui Nicolae Labiș ridică și astăzi întrebări tulburătoare.
Era decembrie 1956. Labiș avea doar 21 de ani și devenise deja „copilul-minune” al literaturii române. Scria cu o forță rară, vorbea liber într-o perioadă în care libertatea putea costa viața și începuse să deranjeze tot mai mult. Prietenii spuneau că poetul devenise incomod pentru regim. În cercurile studențești, circulau zvonuri că Labiș criticase Uniunea Sovietică după Revoluția din Ungaria din 1956 — un subiect extrem de periculos atunci.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie, poetul se afla într-un restaurant din București. A băut, a recitat, a discutat aprins. Apoi, aproape de miezul nopții, a ajuns în stația de tramvai de la Colțea. Câteva minute mai târziu, trupul său era găsit mutilat sub roțile tramvaiului.
Versiunea oficială a fost simplă: „a căzut accidental”. Dar martorii nu au vorbit niciodată la fel.
Unii spuneau că Labiș ar fi fost împins. Alții că fusese urmărit. Există relatări conform cărora poetul ar fi șoptit pe patul de spital: „Asta nu a fost o întâmplare.” Alte mărturii susțin că dosarul accidentului a fost închis suspect de repede și că anumite declarații au dispărut.
Poate cel mai tulburător detaliu este că, înainte să moară, Labiș a cerut hârtie și a continuat să scrie poezie din salonul spitalului. Ultimele sale versuri par aproape o presimțire a sfârșitului. Un tânăr genial care părea să simtă că timpul îi fusese deja măsurat.
Avea doar 21 de ani. Vârsta la care majoritatea abia își începe viața.
Accident tragic sau o eliminare discretă într-o Românie în care cuvintele puteau deveni periculoase? După aproape 70 de ani, dispariția lui Nicolae Labiș rămâne una dintre cele mai întunecate enigme ale culturii române.