Este o întrebare fascinantă și, la prima vedere, destul de bizară. Titanic s-a scufundat în 1912, iar când epava a fost descoperită în 1985 de către Robert Ballard, cercetătorii se așteptau să găsească măcar câteva oase. Cu toate acestea, în zecile de expediții care au urmat, nu s-a descoperit niciun fragment de schelet uman.
Motivele sunt pur științifice și țin de mediul extrem de la mare adâncime. Iată principalele explicații:
1. Adâncimea și „linia de compensare a carbonatului” (CCD)
Epava Titanicului se află la o adâncime de aproximativ 3.800 de metri. La această adâncime, apa mării are o compoziție chimică specială.
Există un prag numit linia de compensare a carbonatului (sau de dizolvare a calcarului). Sub această adâncime, apa de mare este extrem de săracă în carbonat de calciu, dar foarte bogată în dioxid de carbon și extrem de acidă sub presiunea uriașă.
Efectul asupra oaselor: Oasele umane sunt compuse în mare parte din fosfat și carbonat de calciu. Când sunt expuse direct la această apă acidă de la mare adâncime, oasele se dizolvă pur și simplu, transformându-se în soluție lichidă.
2. Fauna marină de la mare adâncime
Deși la 4.000 de metri sub apă este un mediu întunecat și înghețat, viața nu lipsește. Creaturile necrofage din adâncuri – cum ar fi peștii sanitari, crustaceele (amfipodele) și viermii osoși (Osedax) – s-au hrănit rapid cu țesuturile moi ale victimelor. Ulterior, bacterii și alte microorganisme au atacat materia organică rămasă, inclusiv componentele mai moi din structura oaselor, accelerând procesul de descompunere înainte ca dizolvarea chimică să fie completă.
3. Curenții oceanici puternici
Multe dintre corpurile celor care au rămas blocați în interiorul navei au fost expuse în timp curenților oceanici de fund. Acești curenți au spălat resturile organice și au împrăștiat sedimentele, favorizând contactul direct al oaselor cu apa corozivă.
Ce a rămas totuși în urmă?
Deși trupurile au dispărut, prezența lor este încă marcată într-un mod sumbru și emoționant: pantofii.
În interiorul și în jurul epavei au fost fotografiate numeroase perechi de ghete și pantofi din piele, așezate perfect una lângă cealaltă pe fundul mării.
- De ce au rezistat? Pielea din care erau fabricați pantofii de la începutul secolului XX fusese tratată prin tăbăcire cu substanțe chimice (cum ar fi cromul sau compuși vegetali).
- Acest proces a făcut ca materialul să fie complet indigest pentru microbii și vietățile marine. În plus, aciditatea apei nu afectează pielea tăbăcită în același mod în care distruge calciul.
Practic, acolo unde astăzi se văd două ghete așezate una lângă alta în mâl, a existat odată un om, fiind tot ce a mai rămas ca dovadă a tragediei sale.