Generații întregi de cai au fost private de lumina soarelui și de aerul curat, trăindu-și întreaga existență în beznă, în adâncurile sufocante ale minelor. Acești tovarăși de suferință ai minerilor, cunoscuți sub numele de „conogoni”, au fost exportați masiv din insulele Shetland către Marea Britanie la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea.
Statura lor compactă ascundea o forță fizică impresionantă, o combinație ideală care i-a transformat în pilonul principal al industriei extractive, fiind singurii capabili să tragă vagoanele grele prin galeriile extrem de înguste și întunecate.
Născuți și condamnați să rămână captivi în mediul subteran, acești cai îndurau zilnic o rutină de o duritate extremă, adaptându-se la un mediu complet nenatural. Efortul lor depășea adesea orice limită a rezistenței, nefiind un fapt neobișnuit ca un singur exemplar să fie înhămat pentru a tracta până la opt vagoane încărcate ochi cu cărbune. În timp ce oamenii coborau în mină doar pe durata unei ture, caii rămâneau permanent acolo, orbecăind prin praful toxic și împărțind aceleași pericole mortale alături de muncitorii care depindeau vital de tracțiunea lor.
Dincolo de anduranța lor fizică, acești cai și-au păstrat o demnitate tăcută și au demonstrat o inteligență practică uluitoare, care i-a fascinat constant pe mineri. Animalele știau exact cum să își calculeze efortul și refuzau cu încăpățânare să facă un singur pas înainte dacă simțeau că greutatea încărcăturii depășea capacitatea lor, obligându-i pe oameni să descarce o parte din minereu. Mai mult, aveau un ceas biologic perfect reglat, știind fără eroare când se încheia ziua de muncă și găsindu-și mereu drumul spre grajdurile subterane, chiar și atunci când lămpile se stingeau și întunericul devenea absolut.
Această formă brutală de exploatare a continuat nestingherită până în anul 1972, când mecanizarea și noile tehnologii au reușit, în cele din urmă, să elimine necesitatea forței animale în subteran. Sfârșitul acestei epoci dureroase a fost marcat într-un mod profund simbolic în data de 3 decembrie a aceluiași an, când ultimul cal miner, o iapă pe nume Ruby, a fost scoasă la lumina zilei. Momentul eliberării sale a fost o adevărată ceremonie, Ruby părăsind definitiv galeriile înconjurată de sunetele unei orchestre și purtând o coroană de flori, gest care a închis pentru totdeauna capitolul istoric al conogonilor.
Sacrificiul acestor generații de animale nu a fost uitat, ci a fost transformat într-o lecție permanentă de istorie și recunoștință. În cadrul Muzeului Red Hill a fost ridicat un monument impresionant denumit sugestiv „Conogon”, o sculptură menită să onoreze munca supraomenească depusă în mină. Această lucrare de artă rămâne o mărturie durabilă a curajului, rezistenței și loialității absolute a unor ființe care au oferit atât de mult în cele mai aspre condiții posibile, plătind un preț imens pentru dezvoltarea industrială a umanității.