- Ia la mama o bucățică de brânză… și spune-mi tu dacă nu e bună, i-a spus tanti Saveta doamnei îmbrăcate elegant, întinzându-i o bucățică de brânză de vacă.
Piața era vie, ca într-o dimineață frumoasă de mai.
Aerul mirosea a flori de salcâm, a verde crud și a pământ proaspăt udat. Tarabele erau pline de legături de ceapă verde, ridichi roșii, salată fragedă, buchețele de lăcrămioare și coșuri cu primele căpșuni ale primăverii.
Într-un colț mai retras al pieței, stătea tanti Saveta, o femeie trecută bine de șaptezeci de ani, cu obrajii rumeni și mâinile muncite. Purta un batic subțire, cu flori albastre, și avea în față câteva bucăți de brânză albă, așezate frumos pe un ștergar curat.
Lângă ele pusese o bucățică mai mică, pregătită special pentru gustat.
— Să guste omul înainte, maică, spunea ea. Că brânza făcută cu drag nu se vinde pe vorbe. Se simte.
De fiecare dată când cineva trecea pe lângă taraba ei, tanti Saveta ridica privirea și zâmbea.
— Gustă, maică… și spune-mi tu dacă nu are gust de mai și de copilărie.
Unii se opreau și luau o bucățică.
Alții treceau mai departe, grăbiți, cu telefonul în mână, cu mintea în altă parte.
Așa e lumea astăzi.
Aleargă după multe, dar uită să se oprească lângă lucrurile simple.
În dimineața aceea, prin piață a apărut o femeie pe care mulți o cunoșteau. Se numea Clara. Era elegantă, mereu aranjată, mereu dreaptă, mereu rece. Purta o rochie deschisă la culoare, o eșarfă fină la gât și o pereche de ochelari mari, care îi ascundeau aproape toată privirea.
Avea bani.
Avea afaceri.
Avea casă frumoasă.
Avea tot ce, din afară, părea de dorit.
Dar nu mai avea bucurie.
Trecuse pe la tarabele mari, unde produsele erau așezate perfect, aproape ca în vitrină. Gustase brânzeturi scumpe, mirosise flori, întrebase prețuri, dar de fiecare dată strâmbase ușor din nas.
— Prea sărată.
— Prea moale.
— Prea fadă.
— Nu e ce caut.
Vânzătorii o priveau cu grijă. Nimeni nu voia să o supere. Clara avea o eleganță care ținea oamenii la distanță, de parcă în jurul ei era mereu un geam rece, invizibil.
Când a ajuns în dreptul tarabei mici, tanti Saveta nu a știut cine este.
Nu-i știa numele.
Nu-i știa banii.
Nu-i știa viața.
A văzut doar o femeie obosită.
Și i-a întins o bucățică de brânză albă, ruptă chiar atunci, cu același zâmbet cu care întâmpina pe oricine.
— Gustă, maică… și spune-mi tu dacă nu are gust de mai și de copilărie.
Clara a vrut să refuze.
Dar ceva a oprit-o.
Poate simplitatea bucății de brânză.
Poate vocea bătrânei.
Poate acel „maică” spus fără interes, fără lingușeală, fără să ceară nimic.
A întins mâna.
— E făcută de dumneavoastră? a întrebat ea încet.
— De mine, maică. Din lapte de dimineață. Vaca a ieșit deja la iarbă verde, că e mai și pământul dă gust la toate. Nu-i brânză de fabrică, da’ e curată. Și ce-i curat se simte.
Clara a dus bucata la gură.
Și atunci s-a făcut liniște.
Nu în piață.
Piața era la fel de plină de glasuri, pași și râsete.
S-a făcut liniște în ea.
Gustul acela simplu, proaspăt, ușor dulceag, cu miros de lapte curat și iarbă verde, a dus-o într-un loc pe care îl uitase de mult.
S-a văzut copilă.
Era luna mai. Curtea bunicii era plină de verdeață. Salcâmii înfloriseră, iar în aer plutea mirosul acela dulce pe care nu îl poți cumpăra de nicăieri.
Bunica ei, Maria, stătea pe prispa casei, cu șorțul curat peste rochie și cu o farfurie de brânză proaspătă în mână. Lângă ea erau ceapă verde, ridichi roșii și pâine caldă, abia ruptă.
— Ia, puiul bunicii, gustă tu prima. Să-mi spui dacă-i bună.
Clara, mică și desculță, lua mereu prima bucățică.
Și bunica îi spunea râzând:
— În mai, toate au alt gust. Laptele, iarba, pâinea… și sufletul omului, dacă știe să se bucure.
Clara închise ochii.
De ani de zile nu se mai gândise la bunica Maria.
De ani de zile nu mai simțise mirosul acela de mai.
De ani de zile alergase după lucruri mari și uitase complet de cele mici.
Dar bucata aceea de brânză…
Bucata aceea avea gust de copilărie.
Avea gust de curte cu iarbă.
De salcâmi înfloriți.
De pâine caldă.
De mâini bătrâne.
De iubire care nu cerea nimic în schimb.
Când a deschis ochii, lacrimile îi alunecau deja pe obraji.
Tanti Saveta s-a apropiat ușor.
— Nu-i bună, maică?
Clara a clătinat din cap, încercând să zâmbească printre lacrimi.
— Ba da… e cea mai bună brânză pe care am gustat-o în ultimii ani.
Bătrâna a zâmbit blând.
— Atunci nu brânza e bună, maică. Amintirea e bună. Brânza doar ți-a deschis ușa.
Clara și-a dus mâna la piept.
— Mi-ați amintit de bunica mea. În luna mai ne punea mereu brânză proaspătă, ceapă verde și ridichi pe masă. Și mirosea exact așa… a lapte, a iarbă și a acasă.
Tanti Saveta i-a atins ușor mâna.
— Vezi, maică? Oamenii dragi nu pleacă de tot. Se ascund în câte un gust, într-o zi de mai, într-o bucată de brânză simplă. Și când sufletul nostru obosește, se întorc să ne aducă aminte cine suntem.
Clara a început să plângă fără să se mai ascundă.
Fără mască.
Fără răceală.
Fără teama că o vede cineva.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai era femeia puternică pe care o știa toată lumea.
Era doar o nepoată care își amintea de bunica ei.
— Vreau să cumpăr toată brânza, a spus ea încet. Toată. Și vreau să vă ajut. Spuneți-mi ce vă trebuie.
Tanti Saveta a râs ușor.
— Maică, eu nu-s necăjită. Am grădina mea, am animalele mele, am două mâini și încă mă țin picioarele. Dar dacă vrei să-mi faci un bine, fă altceva.
— Ce? a întrebat Clara.
— Bucură-te de luna mai. Nu o lăsa să treacă pe lângă tine. Ia niște brânză, niște ceapă verde, niște ridichi și du-te la cineva drag. Stai la masă cu omul acela. Fără grabă. Fără telefon. Că dorul nu se vindecă din mers, maică. Se vindecă stând aproape.
Clara a coborât privirea.
Mama ei era încă în viață.
Dar nu o mai sunase de săptămâni întregi.
Mereu fusese ocupată.
Mereu avea întâlniri.
Mereu avea lucruri importante.
În clipa aceea, toate lucrurile importante i s-au părut mici.
A scos telefonul din geantă, cu mâinile tremurând, și a format numărul mamei.
După câteva secunde, s-a auzit o voce caldă:
— Alo, Clara? S-a întâmplat ceva?
Femeia elegantă, temută de toți, a început să plângă ca un copil.
— Mamă… voiam doar să-ți aud vocea. Și să-ți spun că mi-e dor de tine.
Tanti Saveta s-a uitat la ea și a zâmbit.
Nu vânduse doar brânză.
Întorsese un om acasă.
Câteva minute mai târziu, Clara a cumpărat toată brânza de pe masă. Dar, înainte să plece, tanti Saveta i-a mai rupt o bucățică mică și i-a pus-o în palmă.
— Gustă, maică… și spune-mi tu dacă nu are gust de mai și de copilărie.
Clara a zâmbit printre lacrimi.
— Ba da. Are gust de bunica. Are gust de acasă.
Uneori, nu avem nevoie de lucruri mari ca să ne întoarcem la noi.
Uneori ajunge o zi de mai, o bucată de brânză proaspătă, o mână bătrână și o vorbă spusă cu drag.
Dacă povestea asta ți-a trezit o amintire, nu o ține doar pentru tine.