Închisoarea Sighet nu avea nevoie de condamnări lungi. Mulți dintre cei aduși acolo nici măcar nu trebuiau judecați. Era suficient să dispară
În nordul României, aproape de granița cu URSS, regimul comunist a transformat un fost penitenciar obișnuit într-un loc despre care s-a vorbit zeci de ani în șoaptă. La Sighet au fost închiși oameni care conduseseră România: foști miniștri, academicieni, episcopi, istorici, economiști, generali. O întreagă elită a țării a fost adunată acolo ca să fie ștearsă din memorie.
Noaptea de 5 spre 6 mai 1950 rămâne una dintre cele mai sinistre operațiuni ale regimului comunist. Zeci de demnitari au fost ridicați fără explicații și duși direct la Sighet. Mulți nici nu știau exact unde se află. Li s-au luat hainele, obiectele personale și, treptat, identitatea.
Celulele erau reci, tăcute și permanent supravegheate. Geamurile erau vopsite ca deținuții să nu poată vedea afară. Vorbitul între camere era interzis. Uneori, singurul semn că cineva mai trăia era zgomotul unei linguri lovite discret de calorifer.
Acolo a murit Iuliu Maniu. Tot acolo și-a găsit sfârșitul Gheorghe I. Brătianu, istoricul care avertizase asupra pericolului sovietic. Mulți au murit de foame, frig, boală sau pur și simplu de epuizare. Iar familiile lor nici măcar nu erau anunțate imediat.
Unul dintre cele mai tulburătoare mistere rămâne locul exact unde au fost aruncate trupurile unor deținuți. Se vorbește despre „Cimitirul Săracilor”, un loc unde morții ar fi fost îngropați noaptea, fără cruci, fără nume și fără slujbe. Până astăzi, multe familii nu știu unde își dorm rudele somnul de veci.
Poate cea mai mare tragedie nu este doar că au murit acolo… ci că regimul a încercat să facă România să îi uite complet. Să dispară nu doar oamenii, ci și ideile lor, cultura lor, influența lor.
Iar întrebarea care rămâne după toate aceste decenii este una incomodă: câte dintre rănile lăsate atunci mai există încă, nevăzute, în societatea românească de astăzi?