România lui Ceaușescu a cheltuit peste 2,5 miliarde de dolari construind sonde de petrol, șosele, căi ferate, fabrici de armament și sisteme de irigații în Irakul lui Saddam Hussein - iar după 1989, când a venit timpul să-și recupereze banii, i s-au șters 80% din datorie.
În anii '70 și '80, mii de muncitori și ingineri români lucrau pe șantiere în deșertul irakian. România proiecta instalații, le fabrica în țară, le transporta în Irak, le construia și le punea în funcțiune. Era un sistem complet, de la creion până la cheie în mână, iar în spatele lui stătea o relație personală între doi dictatori care se înțelegeau de minune.
Ceaușescu și Saddam Hussein aveau multe în comun. Ambii conduceau regimuri socialiste autoritare cu un cult al personalității sufocant. Ambii aveau portrete uriașe pe fiecare clădire publică. Ambii controlau totul, de la economie la televiziune. Iar ambii aveau nevoie unul de celălalt - Ceaușescu voia petrol ieftin și influență internațională, Hussein voia arme, fabrici și infrastructură.
Pe șantierul de la Al-Qaim, în vestul Irakului, un director român isteț reușise să construiască terenuri de sport și un bazin de înot de dimensiuni olimpice pentru muncitorii din colonia românească. Era un lux de neimaginat pe șantierele din țară, unde muncitorii nu visau la asemenea facilități. Iar paradoxul era și mai dureros: românii care lucrau în Irak descopereau că viața sub dictatura lui Saddam era, în multe privințe, mai bună decât cea de acasă.
Profesorul Emil Sîrbulescu, care a petrecut cinci ani în Irak ca traducător pe șantierul de la Al-Qaim, povestea în cartea sa Cinci ani în Irakul lui Saddam Hussein contrastele uluitoare. Dacă în România nu se găsea carne decât cu mare greutate, în Irak problema era că pachetele de carne de vită erau prea mari ca să intre într-un congelator obișnuit. La carnea de pui exista o limită - dar limita era de 20 de pui de persoană. Cine a trăit în anii '80 în România știe ce bucurie era să reușești să cumperi un singur pui.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ironia situației: muncitori români care construiau infrastructura unei țări străine trăiau acolo mai bine decât acasă, într-o țară care se presupunea că le aparține.
Irakul avea autostrăzi pe care circulau mașini de diferite mărci, în timp ce în România drumul era plin doar de Dacii. Existau proprietari privați, negustori, piețe libere - lucruri dispărute din viața românilor. Cu toată centralizarea și planificarea de tip socialist, economia irakiană păstra elemente de capitalism pe care Ceaușescu le eliminase complet.
România nu construia doar în Irak. Era un imperiu al exportului de construcții și inginerie care se întindea pe trei continente. În Libia, românii ridicau blocuri, instalații petroliere și rafinării, în schimbul petrolului lui Gaddafi. România oferea utilaje și mână de lucru calificată, iar specialiștii români rămâneau implicați și în exploatarea petrolului libian. În Iran, o fabrică de tractoare construită cu tehnologie românească în anii '60, la Tabriz, a devenit cea mai mare din Orientul Mijlociu și exportă astăzi utilaje în peste 25 de țări.
În Sudan, România a construit fabrici, drumuri, clădiri rezidențiale și chiar clădirea parlamentului țării. În Cuba, a utilat o uzină de procesare a minereurilor de crom-nichel. În Mozambic, Nigeria, Somalia, Tanzania, Republica Centrafricană și Coreea de Nord, banii și tehnologia românească au curs ani la rând. Tot pentru a construi petroliere de 150.000 de tone care să aducă țiței ieftin din Irak și Libia, România a construit la Constanța nave gigant din clasa Suezmax, cu o lungime de 303 metri și capacitate de 164.000 de tone de petrol.
Te-ai întrebat vreodată de ce România mai are și astăzi de recuperat sute de milioane de dolari de la țări din Africa, Asia și America Latină? Pentru că Ceaușescu a funcționat ca un bancher mondial care împrumuta state în curs de dezvoltare - nu din generozitate, ci pentru petrol, influență și renume internațional.
Lista datoriilor este lungă și tristă. Irakul datora 2,6 miliarde de dolari. În 2005, România a acceptat ștergerea a 80% din sumă, iar din rest, Irakul mai are de plătit circa 300 de milioane de dolari. Cuba refuză să recunoască datoria de peste un miliard de dolari, invocând dispariția rublei transferabile. Libia este în război civil. Sudan la fel. Nigeria a anunțat că nu mai acceptă nici măcar privatizarea ca metodă de recuperare. Somalia, cu cei peste 3.000 de pirați, este un caz pierdut.
În ultimii cinci ani, statul român a reușit să recupereze aproximativ 305 milioane de dolari, în principal din Irak și Mozambic. Totalul creanțelor rămase depășește 550 de milioane de dolari, din care peste jumătate sunt nerecunoscute de debitori.
Astăzi, pe șantierele din România lucrează muncitori din Nepal, Vietnam, India și Bangladesh. Este o ironie perfectă a istoriei: într-o epocă, muncitorii români construiau lumea - de la rafinării în Libia la fabrici în Cuba, de la căi ferate în Irak la clădirea parlamentului din Sudan. Acum, alții vin să construiască România. Iar banii pe care Ceaușescu i-a cheltuit construind infrastructura altor țări nu s-au întors niciodată integral. Au rămas îngropați în deșertul irakian, în nisipurile libiene și în contabilitatea imposibilă a unor state care ori nu mai există, ori refuză să plătească.