Jaful de la Drents Museum, reconstituit la fața locului
„Dosarul de cercetare al echipei speciale de anchetă se îngroașă de la zi la zi. Pe cât de violent și de rapid au operat hoții la locul faptei, pe atât de neglijenți se dovedesc după ce dau lovitura. Stefan Klomp îmi face un tur al probelor-cheie. „Chiar aici, în canal au aruncat ciocanele, câțiva kilometri mai încolo au alimentat una dintre mașini, chiar vizavi de sediul poliției! Îți dai seama?! Cum puteau niște tipi atât de «limitați» să dea o lovitură atât de mare?”. E una dintre întrebările pe care le voi auzi, în mod repetat, în timpul anchetei mele din Olanda.
Încă din primul moment, norocul investigatorilor e colosal: în minutele de după jaf, până în ora 4 noaptea, o femeie de pe strada Pelikaan e trezită de lătratul câinelui, care simte mișcare în zonă. Buimacă de somn, femeia aude zgomotul capacului de la tomberonul din fața casei. A doua zi, verifică, de curiozitate, și găsește acolo o geantă suspectă. O cercetează, iar hainele dinăuntru corespund perfect cu cele purtate de hoți, din descrierea transmisă de poliție imediat după jaf. „Am bătut la 20 de porți până să aflu unde s-a găsit geanta. «Nu la mine!». «Nu la mine!». «Nu la mine, dar știu unde!». «La mine s-a găsit, dar vă rog să nu îmi dați numele în presă, mi-e frică de acei criminali periculoși»”, îmi descrie Stefan una dintre etapele investigațiilor lui.”
Capcana de pe strada Pelikaan
Stefan Klomp se oprește în dreptul unui tomberon din plastic verde, identic cu cel în care fusese aruncată geanta. Își potrivește ochelarii pe nas și privește lung strada liniștită, mărginită de cărămidă roșie tipic olandeză.
„Imaginează-ți scena”, spune el, coborând vocea ca și cum hoții ar fi încă prin preajmă. „Băieții tocmai au dat lovitura vieții lor. Au în saci tablouri de milioane de euro. Sunt plini de adrenalină, dar și de panică. Trecerea de la genii criminali la infractori de duzină se face în câteva secunde, sub presiunea timpului. Hainele pline de fibre de la muzeu trebuiau să dispară IMEDIAT. Au văzut tomberonul și au crezut că e cel mai sigur loc din lume. N-au luat în calcul un terrier sâcoros și o gospodină curioasă.”
Acea geantă a fost, de fapt, „călcâiul lui Ahile” pentru întreaga operațiune. Criminaliștii olandezi au izolat zona în câteva minute după apelul femeii. Pe hainele abandonate în grabă nu s-au găsit doar amprente, ci și micro-urme de praf de pușcă de la dispozitivul folosit pentru spargerea geamurilor securizate ale muzeului, dar și ceva mult mai valoros: profile ADN intacte.
Firul duce spre Est
„În momentul în care baza de date a Interpolului a dat un match (potrivire) pe codul ADN, toată teoria noastră despre o grupare locală de traficanți de artă s-a prăbușit”, continuă Stefan, în timp ce ne îndreptăm spre mașină. „Urmele nu aparțineau unor olandezi. Erau băieți din Europa de Est, specializați în jafuri de tip ram-raid și spargeri de mare viteză. Profesioniști la execuție, dar complet analfabeți când venea vorba de istoria artei.”
Aici apare marea enigmă care a măcinat echipa de anchetă săptămâni în șir. Cum au știut niște spărgători de rând exact ce să fure? Răspunsul a venit după analiza camerelor de supraveghere din zilele precedente jafului.
Cu trei zile înainte de atac, doi bărbați străini vizitaseră Drents Museum. Nu s-au uitat la exponate ca niște turiști obișnuiți. Nu citeau plăcuțele informative. În schimb, unul dintre ei filma discret cu telefonul fix sistemul de prindere al tablourilor și poziția senzorilor de mișcare de pe tavan, în timp ce celălalt mima o tuse convulsivă pentru a distrage atenția supraveghetorului de sală.
„Cumpărătorul din umbră”
Ne urcăm în mașină și pornim spre autostradă, urmând exact traseul pe care hoții l-au folosit pentru a fugi din Assen. Trecem pe lângă benzinăria unde au alimentat — o greșeală impardonabilă, unde camerele HD de la pompe le-au surprins fețele în clar, fără măști.
„Ei au fost doar brațul înarmat, uneltele”, explică anchetatorul olandez în timp ce conduce. „Cineva le-a dat schița, cineva le-asigurat logistica și, cel mai important, cineva le-a promis că va cumpăra pânzele imediat ce sunt scoase din muzeu. Un colecționar nebun sau un interlop care voia tablourile ca monedă de schimb în lumea subterană. Autentici «limitati», cum i-am numit, dar ghidați de o minte sclipitoare și malefică.”
Stefan Klomp oprește mașina într-o parcare izolată de pe marginea autostrăzii, la aproximativ 20 de kilometri de muzeu. Acesta a fost ultimul punct unde mașina fugarilor a fost văzută pe camerele de trafic din Olanda. De aici, semnalul telefoanelor lor preplatite a dispărut.
„Aici s-au mutat în a doua mașină”, spune Stefan, arătând spre asfaltul umed. „Și tot de aici, operele de artă au părăsit teritoriul Olandei. Începea vânătoarea internațională.”