Iar atunci când una dintre ele a dispărut, a scris un anunț atât de poetic, încât ar fi putut emoționa până și cea mai indiferentă inimă.
Autorul „Aventurilor lui Tom Sawyer” și al „Huckleberry Finn”, maestru al satirei mușcătoare și al umorului sclipitor, mai avea o mare pasiune — pisicile.
Și nu una sau două. În diferite perioade ale vieții sale, casa lui adăpostea până la nouăsprezece feline. Și nu erau simple „Miti” sau „Pufi”. Fiecare purta un nume ales cu spirit, umor și personalitate.
Apollinaris.
Belzebut.
Buffalo Bill.
Satan.
Sour Mash.
Zoroastru.
Soupy Sal.
Twain era convins că, dacă tot îi dai unei pisici un nume, acesta trebuie să-i reflecte demnitatea și independența. La ce bun banalitatea, când poți boteza o pisică Belzebut?
„Pur și simplu nu pot rezista unei pisici”, scria el, „mai ales atunci când toarce.”
Și nu era deloc o poză literară. Prietenii își aminteau cum Twain întrerupea conversațiile doar pentru a mângâia o pisică, scria scrisori cu un companion torcător în poală și vorbea despre ele cu o tandrețe sinceră.
„Sunt cele mai curate, mai inteligente și mai istețe creaturi pe care le cunosc”, spunea el, „dacă nu punem la socoteală femeia pe care o iubești.”
Pentru el, pisica nu era doar un animal de companie. Era prezență, inspirație și, în același timp, o ființă care tolerează cu generozitate apropierea omului.
Un loc aparte în inima lui îl ocupa motanul negru pe nume Bambino — favoritul fiicei sale, Clara. Mare, cu o blană densă și catifelată, traversată de o dungă fină albă pe piept.
Și într-o zi, Bambino a dispărut.
Twain a fost devastat. Nu era doar pierderea unui animal — era pierderea unui membru al familiei. A făcut atunci ceea ce face orice om care își iubește cu adevărat pisica: a publicat un anunț într-un ziar din New York, oferind o recompensă.
Dar nu era un banal „Pisică dispărută”.
Era Mark Twain.
L-a descris pe Bambino cu aceeași precizie literară cu care își scria romanele:
„Mare și de un negru profund; blana deasă, catifelată; poartă o dungă abia vizibilă albă pe piept; în lumină obișnuită este greu de distins.”
Oamenii îi aduceau pisici negre, sperând că una dintre ele ar putea fi Bambino. Twain le privea cu atenție. Dar niciuna nu era al lui.
Iar apoi — așa cum se întâmplă adesea cu pisicile — Bambino s-a întors singur.
Fără dramă.
Fără explicații.
A intrat pur și simplu în casă, de parcă nici nu plecase vreodată.
Pentru că exact așa se poartă pisicile.
Twain a fost nespus de fericit. Anunțul devenise inutil — Bambino revenise atunci când hotărâse el însuși.
De-a lungul vieții, Twain nu a înțeles niciodată oamenii care nu iubesc pisicile.
„Când un om iubește pisicile”, scria el, „deja îl consider prieten, fără alte prezentări.”
Pentru el, felul în care cineva se poartă cu animalele spunea enorm despre caracterul său. Modul în care îi tratezi pe cei care nu îți pot răspunde prin cuvinte, pe cei care depind de bunătatea ta — contează.
În vremea lui Twain, cruzimea față de animale era adesea ignorată, iar cei care se împotriveau erau ridiculizați. Dar lui nu-i păsa de batjocură.
El apăra tandrețea, compasiunea și respectul față de animale. Scria despre inteligența și sensibilitatea lor. Și făcea toate acestea cu o pisică torcându-i liniștit în poală.
Mark Twain — satiricul care demasca fără milă ipocrizia omenească — devenea, când venea vorba despre pisici, surprinzător de sincer și de blând.
Le oferea nume excentrice. Publica anunțuri atunci când dispăreau. Își întrerupea munca doar pentru a le mângâia. Și, fără urmă de ironie, era convins că adesea ele îi întrec pe oameni.
Și poate că avea dreptate.
Fiindcă, uneori, cea mai înțeleaptă inimă nu are nevoie nici de satire tăioase, nici de aforisme strălucitoare. Uneori îi este suficient un simplu tors.
Twain înțelesese că, într-o lume complicată și adesea crudă, există ceva profund autentic și pur în prezența tăcută a unei pisici. Ele nu aveau nevoie de faima lui. Nu-i citeau cărțile. Pur și simplu îi stăteau alături.
S-a stins din viață în anul 1910, lăsând în urmă romane strălucite, observații pătrunzătoare și un umor care nu îmbătrânește niciodată.
Dar a mai lăsat și un adevăr simplu: o viață trăită alături de pisici este o viață trăită frumos.
Așadar, să ridicăm în gând un pahar pentru Mark Twain — geniul literaturii, apărătorul bunătății și devotatul slujitor al celor nouăsprezece pisici cu nume precum Belzebut și Soupy Sal.
Fiindcă cele mai înțelepte inimi nu scriu întotdeauna cărți.
Uneori, ele doar torc.