Ocupanții: familia Kovalenko din Lviv, Ucraina. Taras, 36 de ani, soția Olena, 33 de ani, fiul lor Dmitri, 3 ani, și mama Olenei, Halyna, 67 de ani. Plecaseră din Ucraina cu paisprezece zile înainte, după ce zona lor fusese afectată de bombardamente. Aveau rude în Italia, la Torino, care îi așteptau. Traversau România pe traseul obișnuit al celor care mergeau din est spre vest prin țara noastră.
Roata se dezumflase la km 254. Taras verificase portbagajul. Roata de rezervă era acolo dar cricul era stricat, blocat de rugină după ani de nefolosire. Niciun instrument de schimbat roata nu funcționa.
Taras nu vorbea română. Vorbea ucraineană și puțin rusă. Olena vorbea câteva cuvinte de engleză.
Sunaseră la 112 la 14:18. Conversația fusese dificilă, dispecerul găsise un coleg care înțelegea câteva cuvinte de rusă, înțeleseseră situația la nivel de bază.
La 14:22 patrula Brigăzii Autostrăzi Sibiu — agenții Cosmin Duță, 39 de ani, și Teodora Vasile, 31 de ani — sosiseră la km 254.
Cosmin coborâse și se uitase la situație. Roata dezumflată, cric blocat, familia cu copil mic și bătrână.
Se uitase spre Teodora.
— Avem cricul de rezervă în portbagaj?
— Avem.
— Îl aduci?
Teodora adusese cricul din mașina de poliție.
Taras se uitase la el, înțelesese imediat ce urma și întreba prin gesturi dacă ajută.
Cosmin dăduse din cap.
Lucraseră împreună, Cosmin cu cricul poliției, Taras cu cheia de roată pe care o avusese, schimbând roata în doisprezece minute pe banda de urgență a autostrăzii.
În timp ce lucrau, Teodora se apropiase de Olena și de Halyna care stăteau lângă jersey-urile de protecție cu Dmitri.
— English? o întrebase Teodora pe Olena.
— Little. Da.
— Where are you going?
— Italy. Torino. Family there.
— Romania... okay for you? a întrebat Teodora, căutând cuvintele.
— Yes. People kind. Yesterday, petrol station, woman gave food for Dmitri.
Teodora dăduse din cap.
Halyna spusese ceva în ucraineană. Olena tradusese.
— Grandma says... thank you Romania. Many people help us.
Teodora nu știa ce să răspundă la asta. Spusese:
— Welcome. Safe trip.
Roata fusese schimbată. Taras se ridicase și curățase mâinile cu o cârpă din portbagaj și se uitase la Cosmin.
— Dyakuyu, spusese el. Ucraineană pentru mulțumesc.
Cosmin nu știuse cuvântul dar înțelesese.
— Cu plăcere.
Taras repetase, nesigur de pronunție.
— Cu... plăcere.
Cosmin zâmbise.
— Almost perfect.
La mașina de poliție, înainte să plece, Teodora deschisese portbagajul și scosese o pungă.
— Wait, spusese ea spre Olena.
Scosese din pungă două sticle de apă, câteva mere și o cutie cu biscuiți pe care o avusese pentru tura ei. Pusese totul pe bancheta din spate a Opelului.
Olena o privise.
— No, is too much...
— Is not much. Long road to Italy.
Halyna spusese ceva. Olena tradusese.
— Grandma says... in our village in Ukraine, we also help travelers. Always. She says this is same.
— Yes, spusese Teodora. Is same.
Cosmin verificase presiunea roatei de rezervă cu manometrul.
— Pressure okay but this is emergency tire. Maximum eighty kilometers per hour. You understand?
Taras înțelesese cuvintele kilometers și per hour. Arătase optzeci cu degetele.
— Da. Optzeci.
— Good. Next big city is Sebeș, fifteen kilometers. Tire shop there, on the right side entering city. Open Saturday.
Taras notase pe telefon.
Familia urcase în Opel. Dmitri, care stătuse tăcut în brațele Olenei tot timpul, privise pe geam spre Teodora cu ochii lui mari de trei ani.
Teodora îi făcuse un semn cu mâna.
Dmitri îi răspunsese la fel.
Mașina gri pornise pe banda de urgență, ieșise în trafic, și dispăruse în direcția Sebeș.
Cosmin și Teodora strânseseră cricul și conurile.
— Dyakuyu, a repetat Cosmin pentru el însuși. Cum se scrie?
— D-Y-A-K-U-Y-U, a spus Teodora. Am căutat data trecută când am mai oprit o mașină ucraineană.
— Câte opriri ai mai avut?
— Trei de la începutul războiului. Toate cu copii în mașină.
Cosmin pusese cricul înapoi în portbagaj.
— Ajung la Torino?
— Ajung, a zis Teodora. Au două mii de kilometri în față dar ajung.
Plecaseră pe A1 mai departe.
La service-ul din Sebeș, familia Kovalenko schimbase roata dezumflată cu una bună cumpărată de ocazie de la un om din curte care le-o oferise la jumătate de preț când văzuse numărul de înmatriculare și copilul în mașină. Taras încercase să plătească integral. Omul refuzase.
Ajunseseră la Torino marți seara, după trei zile.
Prima poză trimisă familiei din Italia o arătase pe Halyna cu Dmitri în față la o ușă cu lumini calde dincolo de ea. În spatele imaginii, dacă știai să cauți, era un drum lung prin patru țări și o roată schimbată pe autostradă de un polițist cu un cric din portbagajul mașinii de serviciu și o pungă cu mere și biscuiți puse pe bancheta din spate de o polițistă care avusese pentru tura ei și le dăduse pentru un drum lung spre Italia.
Olena pusese poza pe telefonul ei și scrisese dedesubt, în ucraineană:
România. Oamenii de acolo știu că drumul contează și că ajutorul nu se cântărește.
Nu știm dacă a citit cineva. Dar a scris.
Există un traseu pe care sute de mii de oameni l-au parcurs în ultimii ani, din est spre vest, prin România. Unii au rămas, alții au continuat. Toți au trecut pe drumurile noastre, pe autostrăzile noastre, prin orașele noastre. Unii au rămas cu o amintire despre oamenii de aici.
Amintirile se fac din lucruri mici. Un cric din portbagajul mașinii de poliție. Câteva mere. Un om care vinde o roată la jumătate de preț pentru că a văzut un copil în mașină. Lucruri mici care fac un drum lung mai ușor de dus.