La stația de autobuz de pe Calea Victoriei din București, miercuri 11 septembrie, ora 21:34, un bărbat cu baston alb stătea pe trotuar după ce autobuzul linia 85 plecase. Nu se mișca. Ținea bastonul cu ambele mâini și asculta.
Bărbatul: Liviu Manea, 55 de ani, din București, sector 3. Nevăzător total din urma unui accident vascular cerebral suferit cu opt ani în urmă. Cunoștea ruta linia 85 bine, o făcuse de sute de ori, știa numărul de stații de la plecare până acasă și le număra de fiecare dată. În seara aceea, un anunț în stație îl distrasese exact când autobuzul trecuse de stația lui. Realizase că coborâse prea devreme când ieșise pe trotuar și nu recunoscuse zgomotele din jur.
Nu era pierdut în sensul că nu știa orașul. Era pierdut în sensul că nu știa exact unde era în raport cu stația lui corectă și cu stațiile din jur.
Ținuse bastonul și ascultase. Zgomot de mașini pe o stradă mare. Sunete de restaurant undeva în stânga. Muzică slabă. Nu recunoscuse combinația.
Telefonul îl avusese. Dar aplicația de navigație pentru nevăzători nu funcționa bine în zonele cu semnalul fluctuant și în seara aceea semnalul fusese slab.
Stătuse. Așteptase. Cineva va trece și va întreba.
La 21:38 agenta Mihaela Ciobanu, 34 de ani, din Poliția Locală Sector 1, patrula pe Calea Victoriei și văzuse bărbatul cu bastonul alb stând nemișcat după plecarea autobuzului. Se apropiase.
— Bună seara. Aveți nevoie de ajutor?
— Bună seara. Da, cred că am coborât la stația greșită. Nu recunosc zona.
— Stația dumneavoastră care e?
— Piața Romană. Linia 85.
— Ați trecut de Piața Romană cu trei stații. Sunteți pe Calea Victoriei lângă Cercul Militar.
Liviu procesase informația.
— Trei stații. Pot să merg pe jos?
— Aproximativ șase sute de metri. E noapte și trotuarul nu e cel mai simplu.
— Am mers și mai mult. Dacă mă orientați spre direcția corectă.
Mihaela se uitase la trotuar. Calea Victoriei noaptea, cu scuterele parcate pe trotuar, cu bordurile neregulate, cu terasele care îngustau spațiul de mers.
— Vă însoțesc eu.
— Nu e nevoie să...
— Termin tura în treizeci de minute și stația Piața Romană e în același sens cu secția mea. Nu e niciun deranj.
O pauză.
— Mulțumesc atunci.
Porniseră.
Mihaela mergea la stânga lui Liviu, nu în față și nu în spate, la distanța potrivită, avertizând despre obstacole cu câteva secunde înainte.
— Scuter parcat pe trotuar în față, trecem la dreapta.
— Mulțumesc.
— Bordura coborâtă după colț.
— Mulțumesc.
Liviu mergea cu bastonul lui în arc în față, ritmul lui propriu, nemodificat de prezența ei.
La un moment dat o terasa îngustase trotuarul la un singur om.
— E o terasă, trebuie să trecem pe rând.
— Treceți dumneavoastră prima, a spus Liviu. Eu urmez la voce.
Mihaela trecuse și continuase să vorbească.
— Liber. Trei pași și ești prin.
Liviu trecuse.
— Perfect, a spus Mihaela.
La mijlocul drumului, un băiat de vreo douăzeci de ani cu căști la gât și un rucsac mare se apropiase de ei.
— Scuzați, pot ajuta cu ceva?
Mihaela se uitase la el.
— Suntem bine, mulțumesc.
Băiatul se uitase la Liviu, la baston, la Mihaela.
— Merg și eu spre Piața Romană, dacă vreți vă mai însoțesc.
Mihaela se uitase spre Liviu.
— Ce ziceți?
— Cu cât mai mulți, cu atât mai bine orientarea sonoră, a spus Liviu cu un ton care sugera că glumea puțin.
Băiatul, Radu, 22 de ani, student la Politehnică, se alăturase la dreapta lui Liviu.
Mersele câteva minute în liniște relativ, cu Mihaela anunțând obstacolele și Radu confirmând din dreapta.
La un moment dat Liviu întrebase:
— Student?
— Da. Politehnică.
— Ce an?
— Patru. Electronică.
— Greu?
— Depinde de zi.
— Și azi?
Radu se gândise o secundă.
— Azi a fost bun.
La stația Piața Romană, Mihaela se oprise.
— Stația dumneavoastră.
Liviu se oprise și ascultase zgomotele din jur.
— Da. Ăsta e locul. Mulțumesc.
— Mai așteptați mult autobuzul?
Liviu verificase pe telefon, cu aplicația de voce.
— Opt minute.
— Rămân cu dumneavoastră, a spus Radu.
Liviu se uitase spre el, cu un zâmbet mic.
— Nu e nevoie.
— Nu am grabă.
— Ai spus că azi a fost bun.
— A fost bun și mai e.
Stătuseră la stație. Mihaela îi lăsase și pornise spre secție.
La câteva metri, se uitase înapoi. Radu stătea lângă Liviu la stație și vorbea. Nu auzise ce vorbesc. Probabil despre Politehnică sau despre autobuz sau despre nimic special.
Autobuzul sosise. Liviu urcase. Radu rămăsese la stație.
Mihaela terminase tura la 22:05.
Acasă, înainte să doarmă, scrisese în jurnalul de tură, cum scria în fiecare seară:
21:34-22:05. Bărbat nevăzător, 55 ani, coborât la stația greșită pe Calea Victoriei. Însoțit la Piața Romană. Fără incidente. Un tânăr s-a alăturat pe drum fără să fie rugat și a rămas la stație până a plecat autobuzul.
Pusese pixul jos.
Azi a fost bun, cum spusese Radu.
Există trotuare pe care e greu să mergi noaptea dacă nu le cunoști bine, cu scutere parcate și borduri neregulate și terase care îngustează totul. Și există oameni care știu să anunțe obstacolele cu câteva secunde înainte și oameni care aleg să meargă la dreapta cuiva fără să fie rugați și să rămână la stație până vine autobuzul, nu pentru că nu au altceva de făcut, ci pentru că au ales asta.
Opt minute la o stație de autobuz noaptea nu sunt mult. Uneori sunt exact cât trebuie.