Pe cutiile pantofilor de damă fabricați la uzina Moldotex din Iași scria "Made in Italy" - partenerii italieni de la Stefanel nu voiau ca Europa Occidentală să afle că eleganța lor venea de fapt de pe malul Bahluiului.
Povestea începe undeva departe de Iași. Botoșani, 1897. Un negustor de origine armeană, Hagop Sarian, stabilit în orașul de la granița cu Imperiul Rus, deschide primul său atelier de prelucrare a lânii și a fibrelor naturale. Armenean din a doua generație, crescut între două lumi, Hagop înțelege repede că Moldova este un teritoriu cu un potențial industrial neexploatat. Zona are acces la materie primă - lână din Bucovina, in din Câmpia Moldovei, pielărie din abatoarele din Bacău. Atelierul crește. Hagop angajează femei din mahalalele Botoșanilor, le învață meseria, le plătește decent pentru epocă. Reputația lui se construiește lent dar solid.
1908. Mutarea spre sud. Sarian se stabilește la Iași, capitala Moldovei, cu o populație de peste 70.000 de locuitori și cu o efervescență culturală și comercială remarcabilă. Cumpără un teren la marginea orașului, în zona Nicolinei, aproape de calea ferată. Avantajul logistic este esențial - marfa poate fi expediată rapid spre București, Galați, Brăila. Construiește o clădire solidă din cărămidă roșie, cu ferestre înalte și luminoase, potrivite pentru munca migăloasă a croitoreselor. Fabrica nu are încă un nume oficial. Muncitorii îi spun simplu "la Armean".
1914-1918. Războiul face ravagii în Moldova mai mult decât oriunde altundeva în România. Iașul devine capitala de refugiu a întregii țări, în vreme ce Bucureștiul este ocupat de germani. Fabrica Sarian lucrează non-stop pentru Crucea Roșie și armata română - bandaje, uniforme de bumbac, ciorapi militari. Hagop refuză contractele cu ocupanții și pierde bani, dar câștigă respectul orașului. Înainte de a muri, în 1923, din cauza unei boli de inimă dobândite în iernile grele ale războiului, Hagop lasă afacerea pe mâinile fiului său, Artin Sarian, absolvent de drept la Paris.
Anii '20-'30. Artin nu are temperamentul tatălui său, dar are altceva - viziune strategică și contacte europene. Călătorind la Lyon și Milano, înțelege că viitorul în textile înseamnă specializare. Fabrica se reorientează treptat spre confecții de damă. Rochii de vară din bumbac românesc, bluze din mătase artificială, jachete de lână moldovenească lucrată fin. Produsele ajung în magazinele elegante din București, Cernăuți, Chișinău. Familia Sarian devine una dintre cele mai respectate din Iașul interbelic. Clădirile lor din centru, imobilele de pe Strada Lăpușneanu, sunt cunoscute de toți locuitorii.
23 august 1944 schimbă totul. Sovieticii intră. Regimul se schimbă. Presa comunistă începe campaniile de presă împotriva patronilor. Articole despre "exploatatorii din industria ușoară ieșeană" apar cu regularitate în ziarul local al partidului. Artin Sarian citește semnele. Trimite familia în Franța în 1946, cu valize și bijuterii ascunse în dubluri de piele. El rămâne câteva luni, sperând că lucrurile se vor calma. Nu se calmează.
11 iunie 1948. Naționalizarea. Decretul cade ca o ghilotină. Fabrica "la Armean" trece în proprietatea statului. Artin Sarian este evacuat din propria clădire în câteva ore. I se permite să ia hainele de pe el. Nimic altceva. Statul preia instalațiile, inventarul, stocurile. Câteva luni mai târziu, uzina primește un nou nume - "Moldotex", alăturând Moldova și textilele într-un cuvânt care suna a modernitate socialistă.
Paradoxul comunist se manifestă și aici. Noul regim extinde fabrica. Construiește noi hale. Instalează mașini de cusut industriale aduse din Cehoslovacia. Angajează sute de femei din cartierele muncitorești ale Iașului. Până în 1955, "Moldotex" angajează peste 3.000 de lucrătoare. Condițiile de muncă, prin comparație cu mizeriile anilor de război, par chiar acceptabile. Cantina fabricii servește prânz cald. Există o grădiniță pentru copiii angajatelor. Brigăzile socialiste de muncă concurează pentru medalii și titluri.
Doar cei care au trăit în Iașul anilor '60 pot înțelege ce reprezenta un taior de damă de la Moldotex cumpărat din magazinul de prezentare al fabricii de pe bulevardul central. Era produsul românesc care arăta a occidental, croiet decent, din material cu greutate reală, nu sintetic. Femeile profesoare, doctorițele, inginerele - toate aveau cel puțin un costum de la Moldotex în garderobă. Se purta la ocazii. Se transmitea de la mamă la fiică.
1971. Momentul care schimbă totul. O delegație italiană de la firma Stefanel, producător venețian de modă accesibilă, ajunge la Iași în cadrul unui schimb comercial organizat de Ministerul Comerțului Exterior. Văd halele imense, văd priceperea lucrătoarelor, văd costurile de producție și nu le vine să creadă. Semnează primul contract de producție. Moldotex va produce colecții întregi pentru Stefanel, la standarde italiene, cu materie primă adusă din Italia, cu tipare trimise de la Veneția. Produsele finite vor fi expediate înapoi în Italia și de acolo în tot Occidentul.
Pe etichetele hainelor produse la Iași scria "Made in Italy". Decizia aparținea partenerilor italieni - clientela lor din Germania, Franța, Elveția nu trebuia să știe că eleganța accesibilă pe care o poartă venea de fapt dintr-o fabrică socialistă din Moldova. Cumpărătoarea din Hamburg era convinsă că rochia ei are în ea ceva din soarele Adriaticii. În realitate, o cususe Rodica sau Viorica din cartierul Nicolina, în timp ce pe difuzorul fabricii se auzeau cântece patriotice.
Producția crește vertiginos. La mijlocul anilor '70, peste 6.000 de angajate lucrează în cele trei hale principale ale Moldotex. Se adaugă seral de calificare, cantine cu două schimburi, autobuze speciale care aduc muncitoarele din comunele din jurul Iașului. Pe lângă Stefanel, apar alți parteneri italieni și francezi. Colecții de primăvară, colecții de toamnă, toate cu etichete europene, toate cusute pe Șoseaua Nicolina. România devine unul dintre cei mai importanți furnizori de confecții de calitate medie-superioară pentru Europa Occidentală.
Marca proprie există și ea - "MOLDAVIA", o gamă de confecții destinate pieței interne. Rochii de vară, tailleur-uri de toamnă, paltoane de iarnă. Calitatea este bună prin comparație cu celelalte produse disponibile pe piața românească a vremii, iar în magazinele din rețeaua comercială a Iașului, cozile pentru noile colecții Moldavia se formau cu ore înainte de deschidere. A prinde o rochie de la Moldavia la mărimea potrivită era o întâmplare care se povestea vecinelor.
Ceaușescu vizitează fabrica în 1977. Fotografiile din ziar îl arată printre muncitoare, zâmbind, gesticulând spre mașinile de cusut. "Scânteia" publică un reportaj de două pagini despre succesele Moldotex. Directoarea fabricii, tovarășa Elena Dumitrescu, primește o decorație. Exporturile sunt prezentate ca dovadă că socialismul românesc poate concura cu Occidentul. Nimeni nu menționează că produsele pleacă spre Vest cu etichete italiene.
Magazinul de desfacere al fabricii din centrul Iașului devine un loc de pelerinaj urban. Femei venite de la Bacău, de la Suceava, de la Vaslui, își planificau vizitele la Iași în jurul programului de livrare a noilor colecții Moldavia. Provincia trimitea comenzi scrise cu dimensiuni și preferințe de culoare. Un costum Moldavia era cadoul de logodnă, rochia Moldavia era ținuta de Revelion, paltonul Moldavia era investiția pe zece ani.
Dacă ai fi deschis cutia unui costum Moldavia în 1982, într-un apartament de bloc din Piatra Neamț sau Focșani, ai fi simțit acel miros specific de stofă nouă amestecată cu naftalina din depozit și ai fi știut că ai în mână cel mai bun lucru fabricat în România - pentru o femeie din acea vreme, era echivalentul unui sac de designer cumărat azi pe un salariu întreg.
Artin Sarian murise la Paris în 1962, fără să știe ce ajunsese fabrica tatălui său. Fiul lui Artin, Mihail Sarian, cetățean francez, urmărea de departe știrile despre România. Aflase că "Moldotex" funcționează pe locul unde era altădată "la Armean". Nu putea face nimic. Nu exista niciun cadru legal, nicio cale diplomatică. Proprietatea familiei era definitiv "a poporului".
Decembrie 1989. Revoluția vine și la Iași cu o intensitate aparte - orașul universitar, cu zeci de mii de studenți, este un focar de energie revoluționară. Fabrica Moldotex continuă să funcționeze, dar contractele cu partenerii italieni se renegociază în condiții noi. Stefanel plătea prețuri de dumping socialist - acum vor trebui să plătească prețuri reale. Primele negocieri sunt grele. Unii parteneri pleacă. Producția scade cu 30% în primul an.
1993. Privatizare prin cupoane. Angajatele primesc acțiuni. Teoria democratizării economice sună frumos. În practică, multe dintre ele vând acțiunile la prețuri simbolice pentru a-și plăti chiria sau pentru a cumpăra alimente. Directorul general, inginerul Gheorghe Panaitescu, și câțiva asociați din cercul de conducere acumulează treptat pachete majoritare. Procesul durează câțiva ani. La final, fabrica cu 6.000 de angajate în 1985 are acum conducere nouă și 2.400 de angajate.
1995. Mihail Sarian revine la Iași pentru prima dată după exilul familiei. Vede fabrica din afara gardului. Clădirea din cărămidă roșie a bunicului Hagop mai există, integrată acum în complexul industrial extins. Inițiază proceduri juridice de retrocedare. Avocații îi explică că legile restituirii sunt incomplete, că terenul a fost înregistrat pe alte persoane juridice, că procesul va dura ani. Mihail lasă un dosar la tribunal și se întoarce la Paris. Nu va mai reveni niciodată în România.
Anii 2000. Colapsul vine în valuri. Contractele cu firmele italiene dispar rând pe rând - producția se mută în Maroc, în Turcia, în Bangladesh, unde costul unei ore de muncă este o fracție din costul românesc. De la 2.400 de angajate în 1995, Moldotex ajunge la 800 în 2002, la 300 în 2006. Halele se golesc. Mașinile de cusut industriale sunt vândute la licitații, cumpărate de mici ateliere din județele vecine sau exportate în Republica Moldova. Echipamentele aduse cu mândrie din Cehoslovacia în anii '50 ajung la fier vechi.
2008. Activitatea de producție încetează oficial. Cele câteva zeci de angajate rămase sunt disponibilizate cu compensații minime. Conducerea transformă firma într-o societate de administrare imobiliară. Halele se închiriază - un supermarket discount, un depozit de materiale de construcții, un centru comercial de cartier cu magazine mici. Chiria pe metru pătrat este mică, dar suprafața totală este impresionantă. Afacerea imobiliară aduce bani, fără bătaia de cap a producției.
Clădirea din cărămidă roșie a lui Hagop Sarian rezistă. Structura ei solidă, construită să dureze un secol, ține. Dar în interior nu mai există nimic din atelierul original. Pereții sunt tencuiți cu polistiren, ferestrele înalte și luminoase sunt înlocuite cu uși de termopan, pe unde intră și ies cărucioare cu electrocasnice. Cineva a pus un banner publicitar uriaș pe fațadă. Cărămida roșie este ascunsă complet.
Astăzi, din cei aproape 40.000 de metri pătrați ai platformei Moldotex, mai există oficial o firmă cu același nume, în stare de lichidare. Câteva procese sunt pe rol. Urmașii Sarian au câștigat un mic teren în instanță - câteva sute de metri pătrați din proprietatea originală. Suma primită ca despăgubire nu acoperă nici onorariile avocaților din douăzeci de ani de litigii.
România importă astăzi peste două miliarde de euro de confecții anual. Niciun producător român major nu mai există pe piața de modă. Femeile din Iași cumpără haine la prețuri mici din magazine cu haine chinezești, sau la prețuri mari din magazine cu etichete italiene sau franceze. Nimeni nu mai știe că timp de două decenii, acele etichete italiene au acoperit munca mâinilor ieșencelor de pe Șoseaua Nicolina.
Dacă treci astăzi prin cartierul Nicolina din Iași, pe lângă halele cu banner-e publicitare și supermarket-uri discount, nu există niciun semn care să amintească de Moldotex. Nicio placă memorială, nicio stradă cu numele fabricii, nicio urmă că acolo a bătut odată inima industriei ușoare moldovenești. Undeva, într-un sertar parizian al unui birou de avocatură, un dosar cu litere A și S pe copertă mai păstrează câteva fotografii alb-negru cu o clădire din cărămidă roșie și cu un bătrân armean zâmbind în fața primului său atelier. Hagop Sarian nu ar recunoaște nimic din ce a construit. Dar chiar și azi, în câteva case bătrânești din Iași, câte un taior Moldavia stă atârnat în dulapul bunicii, bine păstrat, gata să fie purtat la o ocazie specială.
Povestea Moldotex este povestea tuturor fabricilor României - de la un vis antreprenorial la naționalizare, de la naționalizare la paradoxul exportului socialist, de la export la privatizare haotică, de la privatizare la speculație imobiliară, de la speculație la tăcere completă. Circuitul a durat exact o sută de ani.