Strigoi sau blestem? — 2004, Vâlcea
Se întâmpla în toamna lui 2004, eu eram mică, extrem de mică, mai exact la vârsta de 3 ani. Bunicul meu tocmai ce se stinsese. Ciudat sau nu, din neglijența doctorilor. Era un sat mic, uitat de lume. Tata îl dusese pe bunicu' la un simplu control pentru plămâni, unde a făcut o criză și a rămas fără oxigen — în spital nu exista niciun tub de oxigen —, urmând ca el să se stingă în fața ochilor tatălui meu.
L-am înmormântat. Îmi aduc aminte vag despre el, frânturi. Culmea e că singura amintire solidă e cu el în coșciug, la priveghi, unde mama ne repeta mie și fratelui meu: „Tataie doarme." Eram prea mici — eu 3 ani, fratele meu 6 ani.
În următorii 9 ani de la moartea lui, oricine din familie care îl visa urma să aibă un accident, ba chiar să fie pe moarte. Tata se tăiase grav cu drujba, bunica își tăiase un tendon la picior și fusese la un pas de moarte, iar lista continua. Era literă de lege — oricine îl visa, era un semn rău. Concluzia o trăsesem: bunicu' era strigoi. Asta credeam cu toții. Nu aveam un argument solid, decât toate relele care se țineau de noi la fiecare vis în care apărea bunicu'. După cei 9 ani plini de dureri și suferințe, totul s-a sfârșit, ca și cum nu se întâmplase nimic. Oricine îl visa, nu se mai întâmpla absolut nimic.
„De ce strigoi? Tataie nu a fost un om rău, cel puțin așa povestiți voi mereu despre el", ziceam eu, ajungând deja în adolescență. Nu aveau nici părinții mei un răspuns concret, dar era singura variantă plauzibilă pentru ei.
Întorsătură de situație. 2025, ziua mea de naștere — cadoul fatal: un apel la 9 seara de la mama, în care mă anunță că bunica a trecut în neființă. Ceva se rupe în mine, nu înțeleg nimic. De ce de ziua mea? De ce, pur și simplu? Bunica era o persoană foarte țeapănă, se ținea extrem de bine la vârsta ei.
Vine ziua înmormântării. Cum e la noi la sat, a trebuit să-l dezgropăm pe bunicul ca să o îngropăm pe ea, punând oasele lui lângă ea în groapă. Toți am fost șocați — groparii inclusiv —, care în timp ce dezgropau rămășițele au zis că nu au văzut așa ceva niciodată. Mă apropii, înlemnesc. În coșciugul lui tataie, la capul lui, sub pernă — un magnet rotund imens, cam cât două pumni la un loc.
Am pielea de găină, capul mi se învârte, plin de 100 de întrebări, la care același răspuns era mereu de la ai mei: tataie era strigoi. Simt cum se desprinde pământul de sub picioare și tot ce reușesc să repet continuu e: DE CE? 21 de ani am trăit gândindu-mă că bunicul a fost strigoi, pur și simplu, și acum din neant apare un magnet uriaș pus la capul lui, în coșciug, în mormânt. Un an mai târziu, încă sunt plină de întrebări și tot ce reușesc să îmi spun în minte, de fiecare dată când îmi aduc aminte de el, e: strigoi sau blestem?
Ăsta rotund ar fi magnetul găsit (poza 2 - poza reala cu magnetul), nimeni din familie nu a pus mana pe el, groparii l-au pus acolo pentru ca nu știau daca e ok sa-l arunce sau nu. Culmea e ca la scurt timp după ce l-au pus acolo cineva l-a luat, pentru ca a disparut.