În 1420, sultanul otoman Mehmed I impunea oficial Țării Românești statutul de vasalitate.
Voievodul român - obligat să plătească anual către Sultan tributul oficial ("haraciul" sau "iuda" în limba turcă). Plus daruri ceremoniale. Plus livrări forțate de produse agricole numite "zaharele".
Sistemul - dura aproape 400 de ani neîntrerupt. Din 1420 până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, când Țara Românească obținea libertatea comercială.
Era cea mai lungă obligație tributară a Țărilor Române. Mai lungă decât toate războaiele. Mai lungă decât toate alianțele politice.
Conform diplomaților și călătorilor străini din perioada 1774-1828 - cel puțin jumătate din veniturile Țării Românești luau drumul Istanbulului sau al Serhaturilor (granițele otomane).
Tipurile de tribut - complexe. Haraciul (tributul oficial) - bani gheață anuali. Daruri ceremoniale - de Bairam (Crăciun musulman), de Ramadan, de proclamarea fiecărui nou sultan.
Apoi - zaharelele. Livrări forțate de produse agricole. Grâne (grâu, orz, mei, secară). Carne (oi, vite). Plus animale tinere (cai, bivoli).
Toate la prețuri stabilite de Poartă, NU de piață. De 3-5 ori mai mici decât valoarea reală. Diferența - profit pentru sultan și negustorii armeni-greci din Constantinopol.
Sistemul de plată - sangerător. Domnitorii români trebuiau să se împrumute la cămătarii din Constantinopol pentru a-și achita obligațiile. Apoi - impuneau dări grele țăranilor pentru a achita creditele.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna pentru un țăran din Țara Românească secolului XVII, să muncească pământul moșiei boierești cu dări duble - una pentru boier și una pentru tributurile către Sultan, fără să aibă voie să vândă produsele propriei recolte pe piața europeană - era cea mai rea exploatare agricolă a Estului Europei pre-moderne.
Cele 4 rate anuale ale tributului - obligatorii:
- Decembrie - "seama mică"
- Martie - "seama mijlocie"
- Iunie - "seama mare"
- Septembrie - "seama de toamnă"
Plata - în prezența reprezentanților sultanului. Care însoțeau slujbașii vistieriei domnești prin satele țării.
Câmpia Bărăganului - "grânarul Constantinopolului". Cele mai bune sorturi de grâu trimise oficial sultanului pentru pâinea Topkapi-ului. Plus elita de la curte.
În anii agricoli buni (1750-1800) - Țara Românească livra între 100.000-200.000 tone grâne anual pentru Imperiu. Aproape jumătate din producția națională.
Cifrele concrete - greu de stabilit exact. Diferiți istorici dau estimări diferite. Dar consensul - între 30-50% din toate produsele agricole românești ajungeau forțat la Constantinopol.
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un țăran din satul Mizil sau Călmățui (Câmpia Bărăganului) în vara lui 1750, să-și vadă recolta de grâu confiscată de slujbașii domnești însoțiți de turci, plătită cu mărci de aur turcești în valoare de 30% din prețul de piață, încărcată pe carele cu boi pentru transport la Galați și apoi pe șlepuri pe Dunăre spre Constantinopol - era exact aceleași condițiile de exploatare agricolă pe care le va trăi sub Hitler 200 de ani mai târziu.
Plus - mâna de lucru. Pentru construirea cetăților otomane de pe Dunăre, Țara Românească trimitea anual 50.000-100.000 țărani pentru "munci forțate" la fortificațiile turcești.
Plus - cherestea. Pădurile Carpaților furnizau lemn special pentru construirea flotei otomane. 200 corăbii anuale fabricate la șantierele navale turcești foloseau lemn românesc.
Plus - sare. Salinele de la Slănic Prahova, Ocnele Mari, Praid - producția anuală exportată jumătate forțat în Imperiul Otoman. Sarea era moneda strategică a Mediteranei.
Toate la prețuri controlate de Sultan. Nu de piață liberă. Era exploatarea economică totală a unei țări vasale.
Personalitățile care s-au opus - puține. Vlad Țepeș (1456-1462) - refuzase oficial să plătească tributul. Mihai Viteazul (1593-1601) - rupse tributul în prima sa domnie. Tudor Vladimirescu (1821) - revoluționar.
Restul domnitorilor - acceptau sistemul. Nu aveau alternativă. Resursele militare române - insuficiente pentru a se opune Imperiului Otoman cu 30 milioane locuitori.
Plus fanariotismul - sistemul de domni fanarioți greci numiți de Sultan din 1716 până 1822. 106 de ani de fanariotism - exploatarea continuă a țării de greci numiți de turci.
Fanariotii - mâncau și mai mult din veniturile țării. Plus jefuiau ei înșiși. Plus introduceau elementele turcești-grecești în limba românească ("ipocrit", "bezea", "halal", "calabalâc").
Sfârșitul oficial - 1829. Tratatul de la Adrianopol. După Războiul Ruso-Turc 1828-1829. Țările Române obțin oficial libertatea comercială.
Erau abia 200 de ani după Otomanii fuseseră invinși la Viena (1683). 200 de ani de declin treptat al Imperiului. 200 de ani în care Țările Române continuau să plătească tribut, deși turcii erau prea slabi să-l ceară militar.
Astăzi, când mergi cu mașina prin Câmpia Bărăganului și vezi câmpurile imense de grâu și porumb, e aproape imposibil să ne imaginăm că aici, pe aceste pământuri agricole, timp de 400 de ani consecutivi (1420-1829), s-a desfășurat cea mai sistematică exploatare agricolă a Estului Europei - tributuri obligatorii pentru sultanii otomani de la Mehmed I până la Mahmud al II-lea.
Iar când te gândești că Țara Românească furniza Constantinopolului "asigurarea pâinii" - cele mai bune sorturi de grâu pentru pâinea Topkapi-ului, în timp ce țăranii români mureau de foame în satele lor - înțelegi că exploatarea agrară a românilor de către imperii străine nu este doar o realitate a comunismului din secolul XX, ci este moștenirea continuă a unor 600 de ani de istorie a Bărăganului.
Cea mai lungă exploatare agricolă continuă a Europei pre-moderne - 400 de ani în care Țara Românească a fost obligată să furnizeze "pâinea Constantinopolului" prin tributuri și zaharele forțate, devenind grânarul Imperiului Otoman timp de 16 generații succesive de țărani români care nu aveau voie să-și vândă propria recoltă pe piața europeană.