Te-aș prinde de gât cu o mână, nu ca să te rănesc, ci să-ți simt pulsul, ritmul nebun care mă cheamă ca un ecou din lumi demult stinse.
Și te-aș săruta până uitarea te-ar îmbrățișa, până ai deveni altceva, un val care mă îneacă, un cer care mă sfâșie.
Aerul tău ar fi al meu, un schimb tăcut de vieți ce se topesc una într-alta.
M-aș opri, atemporal, ca o clipă ruptă din etern, doar să-mi șterg
sângele care curge încet, un tribut roșu pentru dorința ta, pentru buzele mele, crăpate de la atâta sărutat, de la atâta ardoare, de la atâta încercare de a prinde infinitul într-un singur gest.
Te-ai întreba poate cine sunt eu, dar răspunsul s-ar topi între linia gâtului tău și abisul privirii mele.
Suntem doar fragmente de lume rătăcite, care se înfruntă, se iubesc, se devoră.
Nu există timp, nu există răgaz, doar atingerea mea care îți spune tot ce nu pot rosti, tot ce ard, tot ce doare.
Și în acel sărut, în acea împletire a sângelui cu tăcerea, nu mai e loc de întrebări, doar de amintiri care vor dăinui dincolo de noi, dincolo de orice margine a imaginației.