Un pariu de 1 miliard de dolari pe care istoria l-a câștigat, dar pe care prezentul pare că l-a uitat.
În anii '70, România a sfidat directivele Moscovei, refuzând reactoarele sovietice VVER în favoarea tehnologiei canadiene CANDU-6.
Am fost singura țară din întregul bloc comunist care a ales o licență occidentală pentru a-și asigura independența energetică.
Deși dictatura urmărea doar izolarea politică, această decizie vizionară a specialiștilor ne-a salvat de riscul unui „Cernobîl românesc”.
Regimul a semnat actele, însă geniul ingineresc național a trebuit să adapteze din mers tehnologia vestică la materialele autohtone.
„Lucram câte 16 ore în praf și frig, învățând să sudăm după niște standarde nucleare pe care nu le mai văzusem.”
Așa descriu veteranii șantierului efortul titan de la Cernavodă, un loc unde s-a turnat beton cât pentru zece baraje uriașe.
Tot pentru acest vis, statul a construit de la zero uzina de apă grea de la Halânga, un efort tehnologic absolut colosal.
Inginerii canadieni erau adesea șocați de lipsurile din teren, dar fascinați de capacitatea tehnicienilor noștri de a inova sigur.
Nu a fost victoria vreunui politician fanatic, ci triumful a zeci de mii de muncitori care și-au lăsat sănătatea pe acel șantier.
Astăzi, de fiecare dată când aprindem becul, o cincime din energia țării provine dintr-o strategie asumată acum patru decenii.
Atunci, în plin colaps economic, se desenau planuri pentru cinci reactoare care să susțină sistemul energetic național pe un secol.
Acum, cu miliarde de euro la dispoziție și sprijin global, ne chinuim de zeci de ani să finalizăm măcar reactoarele 3 și 4.
Diferența dureroasă este că atunci se planifica strategic pe zeci de ani, chiar dacă se ignora complet suferința populației.
Astăzi trăim în libertate, dar am pierdut curajul proiectelor de țară, înlocuindu-le cu strategii mărunte de campanie electorală.
Centrala de la Cernavodă nu este monumentul de glorie al unui dictator, ci dovada de necontestat a excelenței noastre tehnice.
Ea rămâne moștenirea vie a unei generații de sacrificiu, care a reușit să ne integreze în elita țărilor cu energie nucleară sigură.
Dacă ei, complet izolați și presați de o teroare constantă, au putut ridica un asemenea colos tehnologic, noi de ce batem pasul pe loc?
Această infrastructură ne demonstrează că, atunci când ne-am propus imposibilul, specialiștii români l-au transformat într-o realitate solidă.
A sosit momentul să ne asumăm din nou construcții mărețe, în loc să supraviețuim doar din rezervele acelui trecut pe care îl blamăm.