Afurisitul de domn al Moldovei, care îl întrecea în răutate chiar pe diavol...
Așa îl descria un cronicar otoman pe Ștefan cel Mare după una dintre cele mai mari înfrângeri suferite vreodată de Imperiul Otoman.
Era ianuarie 1475. O armată uriașă, trimisă de sultan, pătrundea în Moldova convinsă că victoria este sigură. În fața ei se afla un voievod cu mult mai puțini oameni, dar care își cunoștea perfect țara și știa că nu poate câștiga prin forță brută.
Ștefan a ales locul luptei cu grijă. O vale mlăștinoasă de lângă Vaslui, acoperită de ceață groasă. În dimineața de 10 ianuarie, turcii au înaintat fără să știe că intră într-o capcană.
Sunetele de bucium și trâmbițe răsunau din ceață, inducând confuzie. Oastea otomană era atrasă tot mai adânc în vale, iar când momentul a fost potrivit, moldovenii au atacat din mai multe direcții.
Ce a urmat a fost un dezastru pentru armata lui Soliman Pașa. Mii de soldați au fost uciși, iar alții au fugit zile întregi, urmăriți de călăreții lui Ștefan.
Victoria a fost atât de mare încât vestea ei a ajuns în întreaga Europă. Cronicarii polonezi, venețieni și occidentali au scris despre ea cu admirație. Papa l-a numit pe Ștefan „Atletul lui Hristos”, considerându-l unul dintre cei mai importanți apărători ai creștinătății.
Dar poate cea mai valoroasă dovadă a măreției acestei victorii vine chiar de la dușmanii săi. În cronicile otomane, Ștefan apare ca un adversar temut, un conducător care reușise să zdrobească o armată considerată aproape invincibilă.
Iar faptul că, după mai bine de cinci secole, încă vorbim despre Bătălia de la Vaslui spune totul.
Pentru că uneori, cea mai mare laudă nu vine de la prieteni, ci de la dușmanii care nu te-au putut învinge.