Aprilie 1986. Reactorul nr. 4 de la Cernobîl explodase cu trei zile în urmă. La București, într-un birou din ministerul energiei, cineva a scos un dosar vechi și l-a pus pe masă.
Scria pe el: Cernavodă. Tehnologie canadiană. CANDU.
Decizia fusese luată cu un deceniu înainte. Acum părea profetică.
Povestea centralei de la Cernavodă începe nu cu o alegere eroică, ci cu o ecuație pragmatică pe care inginerii români au rezolvat-o mai bine decât mulți alții în blocul sovietic.
La mijlocul anilor '70, România lui Ceaușescu negocia deja pe cont propriu cu Occidentul — o poziție privilegiată în raport cu celelalte țări satelit, exploatată abil pentru credite și tehnologie. Când a venit momentul să aleagă arhitectura viitoarei centrale nucleare, pe masă erau mai multe opțiuni. Reactoarele sovietice tip VVER sau RBMK veneau cu o condiție ascunsă: combustibilul uraniu îmbogățit trebuia cumpărat de la Moscova. Pe termen lung, asta însemna o dependență energetică permanentă.
Tehnologia canadiană CANDU funcționa diferit. Folosea uraniu natural — pe care România îl extragea deja din zăcămintele de la Crucea și Tulghieș, în Carpații Orientali. Nu necesita îmbogățire externă. Iar Canada, care căuta să-și extindă exporturile nucleare civile, era dispusă să transfere și know-how-ul, nu doar echipamentul.
Nu a fost romantism anti-sovietic. A fost aritmetică.
Dar aritmetica aceea a dat, cu timpul, un rezultat pe care puțini îl anticipaseră.
Fabrica de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin a devenit cea mai mare din Europa — un detaliu pe care manualele școlare l-au ignorat sistematic. Institutul de Cercetări Nucleare de la Pitești a produs combustibil propriu. Universități tehnice din București, Cluj și Timișoara au format generații de ingineri nucleari specializați pe o arhitectură pe care restul lumii comuniste o ignora.
Când reactorul 1 de la Cernavodă a intrat în funcțiune, în 1996 — cu ani întârziere față de plan, după prăbușirea comunismului și o criză economică devastatoare — era un proiect care supraviețuise unui regim, unei revoluții și unui deceniu de haos. Inginerii care îl porniseră învățaseră meseria sub Ceaușescu și îl finalizaseră în democrație.
Astăzi, cele două reactoare operaționale acoperă în jur de 18-20% din consumul electric al României. Sistemul de reîncărcare din mers — una dintre caracteristicile definitorii ale tehnologiei CANDU — înseamnă că reactorul nu se oprește pentru combustibil. Roboți speciali înlocuiesc barele de combustibil în timp ce reactorul funcționează la putere maximă. E o soluție de o eleganță inginerească rară.
Învelișul de beton armat cu pereți de aproape un metru grosime nu e PR. E o consecință a lecțiilor învățate din accidentele nucleare din Occident — Three Mile Island, 1979 — și proiectate înainte ca Cernobîl să confirme că scenariile catastrofice nu sunt teoretice.
Dar există și cealaltă față a poveștii.
Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă există pe hârtie de peste 30 de ani. Structurile sunt pe platformă. Banii nu au fost niciodată toți la locul lor în același timp. Partenerul chinez inițial a ieșit din proiect după ani de negocieri. Acum e un consorțiu european, fonduri europene, promisiuni de calendar.
Între timp, Franța construiește reactoare noi. Polonia negociază centrale. Bulgaria și-a repornit discuțiile despre Belene. România stă cu 70% din infrastructura gata și decizii amânate de la un guvern la altul.
Alegerea din anii '70 a fost îndrăzneață și s-a dovedit corectă. Ce facem cu ea în 2025 e o cu totul altă întrebare.
Când aprinzi lumina, unul din cinci becuri din casă luminează cu energie nucleară. Fără CO₂. Fără gaz rusesc. Datorită unor ingineri care în anii '70 au ales o tehnologie pe care n-o mai știa nimeni în jur și au învățat-o de la zero.
Întrebarea care rămâne — și care merită un răspuns sincer în comentarii: o țară care a avut curajul să ia o decizie atât de complexă acum 50 de ani, de ce nu reușește să termine ce a început?