„Unii copii din România plecau la școală înainte de răsărit și se întorceau acasă după apus. Pentru ei, educația începea cu un drum de câțiva kilometri, parcurs zilnic pe jos, prin noroi, zăpadă sau arșiță.”
Astăzi pare greu de imaginat, dar pentru milioane de copii din România rurală interbelică școala nu începea când suna clopoțelul, ci cu mult înainte. În primele decenii ale secolului XX, majoritatea românilor trăiau la sat, iar multe cătune nu aveau școală proprie. Copiii erau nevoiți să meargă zilnic în satul vecin, uneori parcurgând între 3 și 10 kilometri într-un singur sens.
România satelor și a drumurilor de pământ
La începutul perioadei interbelice, România era o țară predominant rurală. Peste 75% din populație trăia la sate. Deși reforma învățământului și eforturile unor oameni precum Spiru Haret au dus la construirea a mii de școli, multe comunități mici rămâneau izolate.
În numeroase sate din Moldova, Muntenia sau Transilvania, copiii plecau de acasă încă de la cinci sau șase dimineața. Iarna, acest lucru însemna să meargă prin întuneric, cu lămpi sau felinare improvizate. Vara, plecau odată cu primele raze ale soarelui.
Drumul era adesea mai greu decât școala
În multe zone nu existau drumuri pietruite. După ploaie, ulițele deveneau adevărate mlaștini. Primăvara și toamna, copiii mergeau prin noroi până la glezne. Iarna, troienele puteau depăși un metru înălțime.
Mărturiile vremii vorbesc despre elevi care își scoteau încălțările pentru a nu le uza și mergeau desculți pe anumite porțiuni de drum, încălțându-se abia când ajungeau aproape de școală. Alții traversau râuri pe punți improvizate sau mergeau kilometri întregi prin păduri.
O singură carte pentru mai mulți frați
Sărăcia era o realitate prezentă în multe gospodării. Nu toți copiii aveau manuale, caiete sau haine potrivite. În unele familii, mai mulți frați foloseau aceeași carte, iar ghiozdanul era înlocuit cu o traistă din pânză.
Cu toate acestea, părinții considerau școala o șansă la o viață mai bună. Pentru mulți copii de țărani, educația reprezenta singura posibilitate de a ieși din cercul sărăciei.
Învățătorul – una dintre cele mai respectate persoane din sat
În România interbelică, învățătorul era adesea cea mai educată persoană din comunitate. El nu doar preda lecțiile, ci îi ajuta pe oameni să scrie cereri, să citească documente oficiale sau să înțeleagă schimbările care aveau loc în țară.
Mulți elevi își aminteau că ajungeau la școală obosiți după drumul lung, dar respectul față de învățător și dorința de a învăța îi făceau să continue.
O generație formată prin sacrificiu
Pentru copiii de atunci, mersul la școală era un efort zilnic care cerea disciplină și voință. Nu existau autobuze școlare, telefoane mobile sau părinți care să îi ducă cu mașina. Exista doar drumul, uneori lung și dificil, și dorința de a învăța.
Mulți dintre acei copii au devenit ulterior profesori, medici, ingineri, preoți sau funcționari care au contribuit la dezvoltarea României moderne. În spatele reușitelor lor se aflau mii de kilometri parcurși pe jos, în fiecare anotimp.
Poate că cea mai impresionantă lecție lăsată de generațiile de atunci nu este despre școală, ci despre perseverență. Pentru că, într-o Românie fără asfalt și fără transport școlar, existau copii care se trezeau înainte de răsărit și se întorceau acasă după apus doar pentru a avea șansa de a învăța să scrie și să citească.