„Românii sunt soldați buni.” Nu o spunem noi. Au spus-o chiar germanii care au luptat alături de ei pe Frontul de Est.
În ultimii ani s-a vorbit mult despre dezastrul de la Stalingrad și despre înfrângerile suferite de armata română. Mai puțin se vorbește însă despre ceea ce scriau ofițerii și generalii germani despre soldatul român. Iar multe dintre aceste mărturii surprind prin respectul pe care îl arătau față de oamenii veniți din satele și orașele României.
Feldmareșalul german Erich von Manstein nota în memoriile sale că soldatul român era curajos și rezistent, dar suferea din cauza armamentului insuficient și a lipsei echipamentelor moderne. În opinia sa, problemele armatei române nu erau legate de lipsa de curaj, ci de faptul că oamenii erau trimiși în luptă împotriva unor forțe superioare fără mijloacele necesare.
Generalul german Hans Friessner scria despre „capacitatea de sacrificiu” și „puterea de rezistență” a militarilor români. Pentru germani, care luptau în condițiile cumplite ale frontului sovietic, aceasta nu era o laudă obișnuită.
Poate cea mai mare dovadă a curajului soldatului român a fost la Cotul Donului și Stalingrad, în toamna și iarna anului 1942. Armatele române apărau flancurile armatei germane și aveau în față sute de tancuri sovietice. În multe sectoare, militarii români dispuneau doar de tunuri antitanc depășite, care nu puteau străpunge blindajul noilor tancuri sovietice T-34.
Cu toate acestea, numeroase rapoarte germane menționează unități românești care au rămas pe poziții până la anihilare. Soldați care au atacat tancuri cu grenade, mine și sticle incendiare. Oameni care au continuat să lupte deși știau că șansele de supraviețuire erau minime.
Un ofițer german consemna după luptele de la Don că multe unități românești „au dispărut pe poziții”, refuzând să se retragă. Pentru acei oameni, ordinul și onoarea militară au fost mai importante decât propria viață.
La Odessa, în 1941, armata română a dus una dintre cele mai grele bătălii din istoria sa. Timp de peste două luni, soldații români au atacat fortificații sovietice extrem de puternice. Pierderile au fost uriașe, însă ofensiva nu s-a oprit. Chiar și germanii au fost impresionați de încăpățânarea cu care românii au continuat lupta.
Există și mărturii despre soldații români din Caucaz. Germanii remarcau faptul că infanteriștii români puteau suporta marșuri lungi, frig, foamete și lipsuri pe care alte armate le-ar fi suportat cu greu. Mulți proveneau din mediul rural și erau obișnuiți cu o viață aspră, ceea ce îi făcea extrem de rezistenți în condiții de front.
Desigur, au existat și critici. Germanii au reproșat adesea lipsa armamentului modern, problemele logistice și unele deficiențe de comandament. Dar chiar și atunci când criticau armata română, mulți ofițeri germani făceau o diferență clară între problemele sistemului și valoarea soldatului de rând.
Poate că cea mai mare nedreptate făcută militarilor români a fost faptul că, după război, mulți au rămas în memoria colectivă doar prin prisma înfrângerii de la Stalingrad. În realitate, sute de mii de români au luptat cu un curaj recunoscut chiar de aliații lor germani.
Au fost oameni simpli. Țărani, muncitori, profesori, studenți. Mulți nu s-au mai întors niciodată acasă. Au rămas pe câmpiile Rusiei, în stepele Donului, în Crimeea, în Caucaz sau la Odessa.
Indiferent de opiniile pe care le avem astăzi despre acel război, un lucru este greu de contestat: soldatul român a dat dovadă de o rezistență și o capacitate de sacrificiu care au câștigat respectul chiar și unor comandanți germani cunoscuți pentru exigența lor.
Poate că merită să ne amintim mai des de acești oameni. Nu pentru război, ci pentru curajul cu care și-au făcut datoria în cele mai grele împrejurări imaginabile. 🇷🇴