În mitologia populară a românilor există un personaj înfricoșător despre care lumea modernă a uitat aproape complet - Joimărița, duhul care vine în noaptea de Joia Mare să pedepsească femeile leneșe.
Joimărița. Zeitatea morții și a focului din Joia Mare. Plus un personaj întâlnit doar în mitologia românească, unic în lume - nu există echivalent în nicio altă cultură.
Numele său derivă din "Joi-Mari" (Joia Mare). Plus este sărbătoarea când, conform tradiției creștine ortodoxe, se comemorează Cina cea de Taină și capturarea lui Iisus.
Pentru o fată tânără din satele românești ale secolelor trecute, ideea că în noaptea de Joi din Săptămâna Mare ar putea veni un duh urât și răzbunător să-ți ardă cânepa și să-ți frigă unghiile era atât de cumplită încât făcea totul să stea cu ușile încuiate, unse cu usturoi, până la răsăritul soarelui.
Originea Joimăriței este foarte veche. Conform cercetărilor mitologice, la origini era o zeitate a morții. Plus supraveghea focurile din Joia Mare, aprinse pentru cinstirea strămoșilor.
Treptat, peste milenii, Joimărița a devenit un personaj justițiar. Plus împotriva lenei și pentru hărnicia gospodinelor.
Era patroana torsului și a țesutului. Plus supraveghea hărnicia femeilor din toate gospodăriile țării.
Aspectul Joimăriței era variabil în descrierile populare. Uneori, era văzută ca o tânără frumoasă, dar veșnic încruntată. Plus părul ca de cânepă toarsă, prin care ieșeau ghimpi mari.
Alteori, era descrisă ca o babă urâtă de mama focului. Plus despletită, cu dinții rânjiți, foarte primejdioasă.
Conform tradiției, Joimărița purta cu ea un întreg arsenal de pedeapsă. O găleată cu jăratic. Un clește. Un ciocan. Un cuțit. Un vătrai. Plus un sac cu cenușă - toate instrumente cu care își executa pedepsele.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, pentru o fată tânără din satele românești ale secolului XIX, să stai în noaptea de Joi Mari încuiată în casa unsă cu usturoi, ascultând în întuneric orice scârțâit, orice bătaie la fereastră - știind că Joimărița putea oricând să apară să-ți verifice dacă termi nai de tors cânepa.
Joia Mare era termenul-limită oficial pentru femeile din satele românești. Plus până atunci, toate gospodinele trebuiau să termine de tors cânepa.
Era un termen sfânt. Tradiția spunea că, după Joia Mare, era prea târziu pentru asemenea muncă. Plus pentru că Joia Mare începea Săptămâna Patimilor lui Iisus, nu mai era voie să faci treabă lumească.
Femeile leneșe care nu reușeau să termine torsul erau pedepsite cumplit. Conform tradiției populare. Joimărița venea să vadă cine ce-a lucrat. Plus dacă găsea cânepa netoarsă, lua măsuri.
Pe fata leneșă care era prinsă dormind, Joimărița o făcea "neputincioasă a lucra tot anul". Plus o pedeapsă cumplită pentru o tânără care urma să se mărite și să devină gospodină.
Uneori, conform unei alte versiuni a tradiției, o femeie bătrână din sat juca rolul Joimăriței. Plus mergea pe la casele cu fete mari și dădea foc cânepii netoarse.
Era o pedeapsă publică. Plus arăta tuturor că familia respectivă nu și-a făcut datoria în timpul postului.
Una dintre cele mai impresionante variante ale tradiției era ritualul "strigarea peste sat". Era un obicei originar din Ardeal. Plus reprezenta o denunțare satirică a abaterilor din anul anterior, cu un important rol moralizator.
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru o fată tânără din satele românești ale secolelor trecute, să asculți în noaptea de Joia Mare cum strigătorii satului anunțau public cine fusese leneșă, cine nu și-a făcut datoria, cine fusese văzută cu un băiat - știind că toți vecinii ascultau și că reputația ta era acum permanent marcată?
Conform unei tradiții vii, copiii din sat aveau și ei un rol. Plus mergeau, unși pe față cu negreală, să le îndemne la lucru pe fetele de măritat.
Strigau către case versurile tradiționale - "Cații, Mații, Toarse cățli; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul să ți-l văz!" Plus dacă fata răspundea că a tors, copiii primeau ouă pentru încondeiat de Paște.
Fetele răspundeau adesea minciuni, ca să nu fie făcute de rușine. "Tors! Tors! Tors!" - strigau prin ferestre. Plus, conform tradiției, Joimărița știa dacă mințeau, intra prin ușile unse cu usturoi și le ciopârțea mâinile mincinoaselor.
Joia Mare avea însă și altă semnificație importantă. Era considerată binefăcătoare pentru morți. Plus o zi de comemorare a strămoșilor.
În tradiția populară, în noaptea dinainte de Joia Mare se deschideau mormintele. Sufletele morților se întorceau la vechile lor locuințe. Plus rămâneau acolo până în sâmbăta dinainte de Rusalii.
Locul predilect al acestor suflete era streașina casei. De aceea, în curți se aprindeau focuri pentru morți. Plus pentru ca aceștia să aibă lumină și căldură.
În Oltenia, chiar și astăzi, în zori, se mai aprind în curți și la morminte focuri pentru morți din boz sau nuiele. Plus se spune că ele înfățișează focul pe care l-au făcut soldații romani când l-au prins pe Iisus.
În această zi, se împărțea de dimineață fiertură de grâu, varză, fasole, cartofi în ulcele noi împodobite cu brebenei. Plus pentru morții uitați se făcea un colac special, lung, numit "uitata", care se dădea de pomană.
Conform unor cercetări lingvistice mai recente, numele "Joimărița" poate veni de la "DAIMYRIS" în limba dacă-tracă. Plus o denumire străveche a zilei de joi, considerată mijlocul săptămânii.
În acest sens, originile Joimăriței ar fi mult mai vechi decât epoca creștină. Plus ar veni direct din mitologia daco-tracă, supraviețuind milenii în satele românești.
Astăzi, în satele tradiționale din Maramureș, Bucovina, Oltenia și alte zone, ritualurile Joimăriței încă se păstrează. Plus deși tot mai puține familii le mai cunosc cu adevărat.
În unele sate, încă se aprind focuri în curți de Joia Mare. Plus se păstrează obiceiul de a deschide ușile pentru sufletele morților, de a împărți colaci speciali, de a păstra credința în Joimărița.
În alte sate, tradiția a dispărut complet. Plus generațiile tinere nici nu au auzit de Joimărița, despre puterea ei de a pedepsi pe cei leneși și de a aprinde focurile pentru strămoși.
Astăzi, când fetele tinere din România cumpără haine din magazine și nimeni nu mai toarce cânepa, e greu să ne imaginăm că, în urmă cu doar câteva generații, în noaptea de Joi Mari, toate femeile satului tremurau de frica unui duh mitologic care putea să le ardă cânepa netoarsă și să le frigă unghiile dacă fuseseră leneșe.
Iar când te gândești că Joimărița - personaj mitologic unic în lume, fără echivalent în nicio altă cultură - a supraviețuit milenii întregi în satele românești, păstrându-și forța de credință din mileniul al II-lea î.Hr. până în secolul XX - înțelegi că tradițiile populare ale unui popor sunt comori vii pe care globalizarea le distruge fără ca noi să ne dăm seama de pierdere.
Cea mai unică pedepsitoare mitologică din lume - Joimărița, zeitate a morții și apoi personaj justițiar din mitologia exclusiv românească, fără echivalent în nicio altă cultură, derivată posibil din "Daimyris" în limba dacă-tracă, descrisă fie ca tânără frumoasă cu păr de cânepă toarsă, fie ca babă urâtă cu galetă de jăratic și ciocan, care intra prin ușile unse cu usturoi în noaptea de Joi Mari să verifice cine a terminat torsul cânepei, ardea fuioarele netorse, frigea unghiile mincinoaselor și pe leneșe le făcea "neputincioase a lucra" tot anul, păstrată viu în satele tradiționale românești prin obiceiuri ca "strigarea peste sat" din Ardeal sau focurile pentru morți din Oltenia - dovada că strămoșii noștri au creat o mitologie unică, în care până și un duh putea fi educator de gospodine.