Oglindă
Oglinda nopții e adâncă, sub pleoapa ei catoptrică, își desface vertebrele tăcerea, iar eonii se preling în filigranul obscur al unei memorii anterioare luminii.
Reflexii mii scurgând pe rând, ca niște relicve ale unui alfabet sideral, un amalgam de gânduri, vise netrăite,
somnambulice hierofanii uitate în vestibulul eternității.
Așteptau cuminți.
Ca niște psalmi nerecitați în cripticele catedrale ale vidului, să fie recitite de buzele unei conștiințe care încă își caută numele.
Prin praful stelelor bătrâne,
prin polenul astral al galaxiilor defuncte,
îmi citeam drumul rătăcit.
Un traseu preexistent cărnii.
Scrijelit din începuturi.
Pe pergamentul unei geneze neîncheiate, în hieroglife sacre pe care doar umbrele le mai pot descifra atunci când universul își încetinește respirația.
O ceață de sânge.
Fierbinte și profundă.
Un rubin lichid vărsat din arterele cosmice ale unui zeu adormit.
Ea urca lent, ca o liturghie fără preot, astupând și ultima sclipire îndepărtată rămasă suspendată în catacombele firmamentului.
Atunci, ghearele nopții au început să rețeasă destine.
Fire spectrale.
Noduri de lumină.
Țesături de abis.
Haotic prinse de lumină, ca niște constelații exilate din propria lor origine.
Le vedeam zvâcnind sub epidermul întunericului, ca pe niște organisme fosforescente născute din coliziunea dintre dor și neant.
Iar timpul, marele taxidermist al existenței, împăia clipele în vitrinele unei eternități muribunde.
În gura raiului înghesuind o gură de căldură și de tihnă, ca un pelerin rătăcit la marginea unui paradis ermetic, încercam să salvez ultimul fragment de lumină.
Ultima urmă.
Ultima pulsație.
Ultimul ecou.
Dar raiul nu era deasupra.
Nici dincolo.
Ci ascuns în adâncul unei fisuri deschise între două bătăi de inimă.
Acolo unde lumina devine sânge.
Sângele devine rugăciune.
Iar rugăciunea devine tăcere. reflectând lumea și abisul din care am fost cândva visați.