Pentru a săpa 64 de kilometri de canal între Dunăre și Marea Neagră, regimul comunist a adus în lagăre zeci de mii de deținuți politici - intelectuali, preoți, foști ofițeri și țărani - iar numărul total al celor morți pe șantier a rămas necunoscut până astăzi.
În istoria României există un proiect inginieresc impresionant care ascunde, în paralel, una dintre cele mai negre pagini ale comunismului - Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numit poetic, în propaganda lui Ceaușescu, "Magistrala Albastră". Plus, în realitate, un șantier înconjurat de lagăre de muncă forțată unde au murit mii de oameni.
Ideea construirii unui canal între Dunăre și Marea Neagră era veche. Plus exista din vremea independenței României, după 1877.
Avantajele canalului erau evidente. Permitea navelor să scurteze drumul către Portul Constanța, evitând cursul lung al Dunării. Plus reducea distanța cu sute de kilometri.
Pentru un cetățean al României din 1949, anunțul oficial despre construirea Canalului ar fi părut o veste obișnuită, despre un mare proiect economic - dar adevărata semnificație a șantierului avea să se vadă abia mai târziu.
Decizia oficială a fost luată pe 25 mai 1949. Atunci, Consiliul de Miniștri al regimului comunist a hotărât demararea lucrărilor. Plus oficial, scopul era "asigurarea unui transport mai ieftin și crearea unui sistem de irigații".
Ideea construirii canalului în acel moment îi fusese dată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor români, de însuși Iosif Vissarionovici Stalin, dictatorul URSS. Plus întâlnirea avusese loc la Kremlin, în februarie 1948.
Adevăratul scop al proiectului avea însă o dublă natură. Era un proiect economic. Plus era o unealtă politică - o modalitate prin care regimul își putea elimina opozanții.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, pentru un intelectual, preot sau țăran român din primii ani după instaurarea comunismului, să auzi cuvântul "Canalul" - știai că acolo, în lagărele de muncă forțată din Dobrogea, ajungeau toți cei pe care regimul îi considera dușmani.
În august 1949 au început efectiv lucrările de construcție. Plus între Cernavodă și Capu Midia se deschideau primele șantiere.
De-a lungul traseului canalului au fost înființate adevărate lagăre. În iulie 1949 s-a deschis la Poarta Albă primul șantier al Canalului. Plus localitatea s-a transformat rapid în cel mai mare lagăr din România.
Numai la Poarta Albă se aflau în detenție până la 12.000 de oameni. Plus era un "centru de triere și repartizare a deținuților care erau aduși din toate temnițele țării", conform mărturiilor.
Traseul canalului a fost organizat în 18 șantiere principale. Printre ele - "Columbia" (o suburbie a Cernavodei), "Saligny", "Medgidia", "Poarta Albă", "Noua Culme", "Galeșu", "Peninsula", "Capul Midia". Plus alte șantiere mai mici.
Forța de muncă folosită era de trei tipuri. Existau muncitori liberi, plătiți. Existau militari în termen. Plus deținuții politici, în marea lor majoritate.
Cifrele sunt grăitoare pentru rolul deținuților politici. În 1949, deținuții reprezentau 19,2% din totalul muncitorilor de la Canal. Plus în 1952, procentul ajunsese la 82,5% - aproape toată forța de muncă era constituită din deținuți.
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un profesor universitar, un fost ministru, un doctor sau un preot din primii ani '50, să fii arestat fără proces, dus într-un vagon de marfă în Dobrogea și obligat să muncești 10-12 ore pe zi cu roaba și cu hârlețul, în arșița verii sau în gerul iernii?
Cel puțin jumătate dintre deținuții politici de la Canal erau intelectuali. Plus erau doctori, profesori, foști ofițeri ai armatei regale, preoți, avocați, oameni de cultură - elita societății românești dinainte de 1948.
Securitatea operase arestări rapide după instaurarea comunismului. Plus printre cei aduși la Canal erau clerici, monahi, dar și țărani care se opuseseră colectivizării agriculturii din 1949.
Mulți dintre acești oameni nu fuseseră nici măcar judecați. Plus erau deținuți administrativ, fără proces, fără sentință - cu statutul de "coloniști MAI" (ai Ministerului de Interne).
Condițiile de muncă erau cumplite. Deținuții erau supuși la munci istovitoare, cu mijloace manuale - săpat, cărat cu roaba, încărcat și descărcat basculante, vagoane-platformă sau vagonete.
Documente păstrate în arhivele CIA (Agenția Centrală de Informații a SUA) confirmă oroarea. Un raport CIA din 1950 nota că "uneori sunt bătuți și forțați să muncească la temperaturi negative".
Bilanțul uman a fost catastrofal. Ca urmare a regimului de exterminare, în multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalității de 30-40 de deținuți pe lună. Plus la fiecare lagăr separat.
Conform datelor furnizate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, doar în lagărul "Colonia de Muncă Cernavodă-Columbia" - primul șantier - au murit cel puțin 115 deținuți politici. Plus în doar câteva luni, sub comanda torționarului Florian Cormoș.
Comandantul Florian Cormoș a fost ulterior judecat. În 1957, la Tribunalul Militar București, a fost acuzat de crime împotriva umanității. Plus a fost condamnat la moarte - apoi amnistiat după patru ani. Nu și-a recunoscut niciodată crimele.
Numărul total al celor care au murit la Canal a rămas, până astăzi, necunoscut cu precizie. Plus toate estimările vorbesc despre mii de oameni pierduți în lagărele de muncă forțată.
Lucrările Canalului din epoca lui Gheorghiu-Dej au fost oprite brusc pe 18 iulie 1953. Plus decizia a venit din Moscova, după moartea lui Stalin.
Din vechiul canal început în 1949-1953, doar 9,4 kilometri au fost folosiți la finalizarea ulterioară a proiectului. Plus restul săpăturilor a fost transformat în "Complexul de irigații Mircea Vodă", apoi "Sistemul de irigații Carasu".
Pe 10 iulie 1973, Nicolae Ceaușescu a redeschis proiectul. L-a desemnat pe inginerul Chiriac Avădanei să proiecteze "Magistrala Albastră". Plus echipa inițială era formată din 185 de ingineri.
Lucrările au început efectiv în 1976. Plus s-au desfășurat de această dată cu mai multe utilaje moderne decât oameni. Au fost excavate 300 de milioane de metri cubi de rocă și pământ.
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost inaugurat oficial în mai 1984, sub Ceaușescu. Plus avea o lungime totală de 64,4 kilometri, scurtând drumul navelor cu 400 de kilometri.
Astăzi, Canalul Dunăre-Marea Neagră este una dintre cele mai importante căi de navigație ale României. Plus este a treia cea mai mare cale de navigație artificială din lume.
Astăzi, când treci pe lângă "Magistrala Albastră" și vezi navele care plutesc liniștit prin apa canalului, e greu să ne imaginăm că aici, sub apa care reflectă astăzi liniștit cerul, mii de deținuți politici români au murit săpând cu roaba și hârlețul, în condiții de exterminare.
Iar când te gândești că printre cei care au murit la Canal erau elita intelectuală a României - profesori universitari, foști miniștri, preoți, ofițeri ai armatei regale - exterminați nu pentru o crimă reală, ci doar pentru că reprezentau lumea pre-comunistă pe care regimul voia să o șteargă - înțelegi că Canalul Dunăre-Marea Neagră este, dincolo de realizarea inginerească, un imens cimitir tăcut, un loc de memorie pentru cele mai negre crime ale comunismului românesc.
"Drumul morții" sub apele Magistralei Albastre - Canalul Dunăre-Marea Neagră, început în 1949 la inițiativa lui Stalin și Gheorghiu-Dej, transformat într-un șantier-lagăr de muncă forțată unde au murit mii de deținuți politici, inclusiv elita intelectuală a României, oprit în 1953 după moartea lui Stalin și finalizat sub Ceaușescu între 1976-1984 cu 64,4 kilometri de navigație - dovada dureroasă că adesea, în spatele celor mai impresionante realizări inginerești, se ascunde sângele celor sacrificați pentru ele.