În Bucureștiul interbelic funcționau legal peste 30 de case de toleranță înregistrate la poliție, cu tarife fixe, control medical obligatoriu și reguli stricte, iar pe strada Sfântul Ionică se afla Casa Fănică, unde veneau ofițeri, diplomați și miniștri.
Prostituția legală în România interbelică era o instituție reglementată cu o precizie birocratică pe care puțini o asociază cu lumea interlumii. Regulamentul sanitar al prostituției, emis încă din 1895, prevedea reguli stricte pentru funcționarea caselor de toleranță: înregistrare la poliție, control medical săptămânal, registru de clienți, tarife afișate.
Bucureștiul interbelic avea peste 30 de case de toleranță autorizate, concentrate în zona străzilor Sfântul Ionică, Sfânta Vineri și în Calea Rahovei. Fiecare casă era condusă de o matroană, de obicei o fostă prostituată care acumulase suficient capital pentru a-și deschide propria afacere.
Tarifele erau diferențiate pe clase. Casele de clasa I, frecventate de ofițeri, diplomați și oameni de afaceri, aveau prețuri de câteva ori mai mari decât cele de clasa III, frecventate de muncitori și soldați. Decorul varia proporțional: de la saloane cu oglinzi și canapele de catifea la camere modeste cu un pat și un lighean.
Doar cei care au citit rapoartele poliției bucureștene din anii 1930 pot înțelege cu adevărat dimensiunea fenomenului. Nu era o lume ascunsă. Era o industrie vizibilă, tolerată, reglementată și taxată de stat.
Controlul medical era obligatoriu. Femeile erau examinate săptămânal de un medic desemnat de prefectură. Cele depistate cu boli venerice erau internate obligatoriu până la vindecare. Sistemul nu era perfect, dar era mai organizat decât în majoritatea capitalelor europene ale epocii.
Lumea din spatele ușilor era complexă. Multe femei ajungeau în case de toleranță din sărăcie extremă. Altele din sate, ademenite cu promisiuni false de lucru la oraș. Unele erau vândute de propriile familii. Poveștile individuale erau aproape întotdeauna tragice, indiferent de clasa casei.
Te-ai întrebat vreodată cum funcționa o societate care tolera oficial prostituția, o reglementa cu acte și ștampile, o taxa și o controla medical, dar o condamna moral în același timp? Pentru că Bucureștiul interbelic trăia cu această contradicție în fiecare zi.
După venirea comuniștilor la putere, casele de toleranță au fost închise. Prostituția a fost declarată ilegală. Femeile au fost "reeducate" prin muncă. Clădirile au fost confiscate și transformate în locuințe sau birouri. Întreaga lume a fost ștearsă ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Astăzi, pe strada Sfântul Ionică din București nu mai există niciun semn al lumii care funcționa acolo acum un secol. Clădirile au fost demolate sau renovate. Strada și-a schimbat numele. Iar când treci pe acolo și te gândești că în spatele acelor fațade se desfășura o lume întreagă cu propriile reguli, propriile tragedii și propriile secrete, realizezi că istoria nu este doar cea pe care o predau profesorii. Este și cea pe care nimeni nu vrea s-o spună.