400 de familii au fost evacuate din casele lor iar satul lor a fost acoperit de un lac toxic roșu ca sângele, cu turla bisericii ieșind din apă ca un strigăt spre cer, și nimeni nu a fost pedepsit vreodată.
Geamăna era un sat idilic din Munții Apuseni, în comuna Lupșa, județul Alba. Peste 1.000 de suflete trăiau în aproximativ 400 de case risipite pe vale, cu livezi de pomi, grădini, pășuni și o biserică din secolul al XVIII-lea pe dealul din centrul satului. Era un sat ca sute de alte sate din Apuseni, liniștit, izolat, uitat de lume.
În 1977, totul s-a schimbat. Ceaușescu a decis exploatarea zăcământului de cupru de la Roșia Poieni, cea mai mare rezervă de cupru din România și a doua din Europa la acea dată. Mina urma să producă 11.000 de tone de minereu de cupru pe an. Dar procesul de extracție genera cantități uriașe de steril toxic care trebuia depozitat undeva.
Undeva a fost Geamăna. Valea satului a fost desemnată ca iaz de decantare pentru deșeurile miniere. Cele 400 de familii au primit ordin de evacuare. Fiecare locuitor a primit echivalentul a câteva sute de dolari ca despăgubire. Case construite de generații, pământ moștenit de secole, morminte în care dormeau bunicii, totul evaluat la prețul unei biciclete.
Doar cei care au fost nevoiți să-și părăsească casa în care s-au născut, știind că în câteva luni apa toxică o va acoperi pentru totdeauna, pot înțelege cu adevărat ce au simțit locuitorii din Geamăna când au închis ușa pentru ultima dată.
Evacuarea a fost treptată. Unii au plecat imediat. Alții au rezistat ani de zile, mutându-se tot mai sus pe deal pe măsură ce sterilul urca. Nămolul roșiatic avansa cu aproximativ un metru pe an. Casa, grădina, via, livada, una câte una dispăreau sub apă. Cimitirul a fost primul care a dispărut. Apoi casele de la vale. Apoi cele de la deal.
Biserica din secolul al XVIII-lea stătea pe un deal mai înalt decât vatra satului. Când sterilul a acoperit tot satul, turla bisericii a rămas singura care se mai vedea deasupra apei. Stă acolo și astăzi, ca un deget ridicat spre cer, singura dovadă că sub acel lac toxic a existat cândva un sat cu 400 de case și cu 1.000 de oameni.
Te-ai întrebat vreodată ce se află sub lacul acela roșu de la Geamăna? Case cu mobilă în ele. Garduri. Fântâni. Cuptoare de pâine. Pivnițe cu borcane de murături. Și un cimitir cu morți pe care nimeni nu i-a dezgropat, care dorm sub 100 de metri de noroi toxic.
Culorile lacului sunt sinistre și hipnotice simultan. Roșu de la oxidul de fier. Verde de la sulfatul de cupru. Gri de la cenușa de steril. Sunt culorile chimicalelor care au ucis un sat. Și totuși, turiștii vin să le fotografieze ca pe o curiozitate, fără să știe că sub frumusețea aceea toxică doarme o comunitate întreagă.
Foștii locuitori ai Geamănei s-au reunit în 2018 și apoi în 2023, pe dealul de deasupra lacului. Bătrâni de 70-80 de ani care s-au uitat în jos la apele care le-au înghițit copilăria. Unii au plâns. Alții au tăcut. Toți au privit turla bisericii ieșind din lac și și-au amintit cum arăta satul lor înainte ca progresul să-l înghită.
Astăzi, Geamăna mai figurează pe hartă dar nu mai există în realitate. Cariera de cupru de la Roșia Poieni funcționează în continuare. Sterilul continuă să fie deverserat. Lacul crește cu un metru pe an. Și turla bisericii, care se mai vede încă, va dispărea și ea în câțiva ani. Iar când se va scufunda și turla, ultimul semn că acolo au trăit oameni va dispărea sub apele toxice, și nimeni nu va mai ști că într-o vale din Apuseni a existat cândva un sat cu livezi, cu grădini și cu copii care alergau pe ulițe. Un sat pe care România l-a sacrificat pentru cupru și l-a uitat pentru totdeauna.