Comoara de la Sânnicolau Mare
În 1799, pământul din Banat a scos la lumină 23 de vase din aur. După mai bine de două secole, încă nu știm sigur cine le-a făcut, cui i-au aparținut și de ce au fost îngropate.
Descoperirea a fost întâmplătoare.
Pe 3 iulie 1799, în timpul săpării unui șanț la Sânnicolau Mare, au apărut primele obiecte. Localitatea se afla atunci în comitatul Torontal al Regatului Ungariei, parte a Imperiului Habsburgic. Astăzi se află în județul Timiș, la câțiva kilometri de granițele României cu Serbia și Ungaria.
Din pământ au fost scoase 23 de vase din aur, cu o greutate totală de aproape zece kilograme.
Erau ulcioare înalte, cupe, pahare, boluri, vase cu mâner și recipiente terminate în capete de animale. Aurul avea purități diferite, iar piesele fuseseră lucrate prin ciocănire, cizelare, lipire și gravare. Unele formau perechi aproape identice. Altele păreau să provină din ateliere, perioade sau tradiții artistice diferite.
Comoara nu fusese ascunsă în grabă de un om sărac.
Era vesela unei elite.
În asemenea vase puteau fi turnate băuturi la ospățuri, puteau fi oferite daruri sau puteau fi îndeplinite ceremonii despre care nu mai știm aproape nimic. Aurul, dimensiunile și calitatea execuției arată că proprietarul se afla în vârful lumii sale.
Numele lui nu apare nicăieri.
Tezaurul a fost recuperat de autoritățile vremii și a ajuns în colecția imperială de la Viena. Astăzi este expus la Kunsthistorisches Museum, printre cele mai importante obiecte ale colecției dedicate Antichității târzii și Evului Mediu timpuriu. Muzeul datează în general piesele între secolele al VII-lea și al IX-lea, multe dintre ele fiind atribuite cu prudență secolului al VIII-lea.
În vitrine, vasele par să aparțină aceleiași comori.
Privite atent, spun povești diferite.
Un ulcior este împodobit cu lanțuri ornamentale și semne gravate în interiorul piciorului. Altul are pe fund grupuri de caractere pe care cercetătorii încearcă să le interpreteze. Pe o cupă apare o cruce grecească înconjurată de o inscripție al cărei sens nu a fost explicat satisfăcător nici astăzi.
Un alt vas se termină cu un cap straniu.
Are coarne și trăsături de taur, dar și elemente care amintesc de un leu. Nu este un animal întâlnit în natură, ci o ființă fantastică alcătuită din simboluri pe care proprietarii vasului le înțelegeau.
Cel mai cunoscut ulcior este acoperit de medalioane lucrate în relief.
Pe unul dintre ele apare un războinic călare, înarmat și victorios, care ține un prizonier. Pe altul, o pasăre uriașă ridică un om în gheare. Scenele au fost comparate cu mituri, imagini de putere și modele artistice venite din lumea stepelor, din Persia și din Imperiul Bizantin.
Obiectele nu par să provină dintr-o lume izolată. În ele se întâlnesc influențe bizantine, ornamente răspândite în Asia Centrală, tradiții ale populațiilor nomade din stepă și elemente creștine.
Meșterii puteau copia modele aduse de negustori, puteau lucra pentru conducători de origine diferită sau se puteau deplasa de la o curte la alta. Un vas putea fi primit drept dar, capturat în război, moștenit și modificat după mai multe generații.
Tezaurul ar putea să nu fi fost creat ca un singur ansamblu.
Unele cercetări susțin că piesele au fost produse în momente diferite, de meșteri diferiți, probabil în ateliere aflate în bazinul carpatic, dar puternic legate de arta bizantină. Comoara ar fi crescut în timp, pe măsură ce un conducător sau o familie aduna vase prețioase.
Fiecare popor care a dominat această parte a Europei a fost chemat, la un moment dat, să explice aurul.
Vasele au fost atribuite hunilor și lui Attila, deși datarea lor este mult mai târzie. Au fost legate de avari, de bulgari, de maghiarii timpurii, de pecenegi și de conducători locali din Banat.
Unele dintre aceste ipoteze au fost susținute de cercetare. Altele au fost amplificate de dorința modernă de a transforma comoara într-o dovadă a unei continuități sau a unei glorii naționale.
Aurul a devenit teritoriu politic.
Cea mai importantă urmă lăsată de proprietari ar fi trebuit să fie inscripția de pe unul dintre vase.
Textul conține nouă cuvinte scrise cu litere grecești, dar limba nu este greaca. Majoritatea lingviștilor consideră că inscripția păstrează o formă veche de limbă turcică, apropiată de ramura bulgară. Identificarea ei cu limba avarilor rămâne însă nesigură. Vasul ar fi putut ajunge la aceștia ca dar, pradă de război sau obiect comercial.
Alte piese poartă grupuri foarte scurte de semne asemănătoare unor rune.
Sunt prea puține pentru a permite o descifrare sigură. Cercetătorii pot compara alfabetul, forma literelor și posibilele sunete, dar un text de câteva semne oferă prea multe variante și prea puține puncte de control.
Comoara pare să vorbească în mai multe limbi, fără să ofere o propoziție care să spună limpede cine a stăpânit-o.
Nici momentul îngropării nu este cunoscut cu certitudine.
O ipoteză leagă ascunderea vaselor de prăbușirea Khaganatului Avar, înfrânt de francii lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea. Într-o perioadă de războaie și schimbări de putere, cineva ar fi pus aurul în pământ, sperând să-l recupereze după ce pericolul trecea.
Omul nu s-a mai întors.
Poate a murit în lupte. Poate a fost luat prizonier. Poate a fugit atât de departe încât nu a mai putut ajunge la locul ascunzătorii. Secretul putea fi cunoscut de un singur om sau de o familie întreagă care a dispărut odată cu vechea ordine.
Pământul a rămas închis peste vase aproximativ o mie de ani.
Când au fost scoase la lumină în 1799, lumea care le făcuse nu mai avea un nume unanim acceptat. Popoarele se mutaseră, imperiile se destrămaseră, iar limbile inscripțiilor dispăruseră sau se transformaseră.
Au rămas obiectele.
Unele poartă urmele folosirii și ale reparațiilor. Mânere au fost adăugate ulterior, piese au fost modificate, iar vase concepute inițial ca recipiente fără toartă au fost adaptate de alți proprietari. Comoara nu fusese doar admirată. Trecuse prin mâini, generații și curți diferite.
Această istorie lungă poate explica de ce stilurile nu se potrivesc perfect.
Un conducător putea bea dintr-o cupă făcută de un meșter bizantin, putea primi un ulcior decorat în stilul stepelor și putea păstra un vas moștenit de la un adversar învins. Pentru el, obiectele nu trebuiau să aparțină aceleiași culturi.
Trebuiau să arate puterea.
Tezaurul de la Sânnicolau Mare este real, complet vizibil și studiat de generații de arheologi, istorici ai artei și lingviști.
Misterul nu vine din lipsa obiectelor.
Vine din mulțimea lor.
Avem 23 de vase, aproape zece kilograme de aur, scene cu războinici și animale fantastice, cruci, cuvinte și semne gravate.
Avem tot ceea ce a ales proprietarul să îngroape.
Nu avem numele omului care a dat ordinul.
Nu știm dacă era avar, bulgar sau conducătorul unei populații amestecate din Banatul medieval timpuriu. Nu știm ce limbă vorbea la masă și cărui zeu îi cerea ajutorul. Nu știm de cine se temea atunci când și-a ascuns averea.
Comoara a supraviețuit.
Povestea celui care a stăpânit-o a rămas sub pământ.
Tolandosa