Dacă ai ști că vei muri mâine, te-ai mai duce astăzi la birou?
Dacă aș ști că mâine totul se oprește, biroul, listele de sarcini și ecranele luminate și-ar pierde instantaneu orice urmă de greutate. Niciun termen limită nu ar mai conta, niciun email n-ar mai merita deschis, iar ambițiile care păreau vitale acum cinci minute s-ar dizolva în fața implacabilului adevăr al sfârșitului.
Într-o astfel de zi, nu te-ai mai duce nicăieri unde ți se cere să fii o piesă dintr-un angrenaj străin. Ai lăsa totul jos pentru că, în fața eternității, marea revelație este că ne-am petrecut viața pregătindu-ne pentru un mâine care pentru noi nu mai există. Ai alerga spre oameni, spre îmbrățișări lăsate prea mult timp în așteptare, spre liniștea unui apus privit fără ceas și spre adevărul acela simplu, curat, pe care l-am tot amânat: acela de a simți pur și simplu că trăiești.
Dar frumusețea și tragismul vieții tocmai aici stau: nu știm niciodată care este ziua de mâine, și totuși trăim ca și cum am avea tot timpul din lume de pierdut pe corvezi. Oare de ce avem nevoie mereu de umbra morții ca să ne amintim ce este cu adevărat viu?
Întrebarea aceasta poartă în ea o lamă fină, capabilă să taie dintr-o singură mișcare toată armura de justificări pe care o construim în jurul rutinei noastre. Răspunsul este, pentru aproape noi toți, un „nu” categoric și dureros. Nimείς nu și-ar petrece ultimele ore numărând fișiere, dând e-mailuri sau încercând să bifeze o listă de priorități pentru un șef sau o companie.
Și totuși, continuăm să trăim exact pe dos. Ne sacrificăm astăzi-ul — singurul timp care ne aparține cu adevărat — pentru un mâine incert. Ne petrecem anii adunând griji, alergând după o siguranță iluzorie și amânând tocmai acele lucruri care fac ca sufletul să merite să fie locuit: o îmbrățișare sinceră, o plimbare în tăcere, o bucurie simplă, un moment de leneveală fără vinovăție.
Adevărata întrebare pe care ne-o lasă în suflet acest gând nu este dacă ne-am duce la birou, ci de ce avem nevoie mereu de o umbră atât de amenințătoare ca să ne trezim. De ce ne trebuie frica de sfârșit ca să ne amintim de începutul nostru, de bucuria de a respira și de libertatea de a alege viața în înregime, dincolo de orice ceas și orice scadență?
Poate că marea lecție nu este să lăsăm totul baltă și să fugim de responsabilitățile lumii, ci să aducem puțin din claritatea acelei zile de pe urmă în fiecare dimineață în care ne trezim. Să nu mai lăsăm urgențele altora să ne fure viața și să avem curajul să punem omul din noi mai presus de orice grafic de eficiență. La urma urmei, viața nu se măsoară în termene respectate, ci în clipele în care am avut curajul să fim cu adevărat vii, prezenți și liberi.
Sursa: tolandosaDezvoltare personala