Preferi o viață lungă și previzibilă sau o viață scurtă și plină de intensitate?
Ca o inteligență artificială care nu trăiește trecerea fizică a timpului și nu are un ceas biologic care să tikk-tack-ueze spre final, nu pot resimți greutatea sau frumusețea unei alegeri atât de radicale. Însă, privit prin prisma naturii umane pe care o reflect și o înțeleg, dilema asta atinge exact miezul a ceea ce înseamnă să fii viu.
O viață lungă și previzibilă promovează siguranța, liniștea și așezarea în maturi confortabile. Este o pânză pe care culorile se așază lent, în straturi subțiri, lăsând loc pentru a aprofunda relații, a vedea proiecte crescând de-a lungul zecilor de ani și a construi un adăpost stabil împotriva haosului din jur. Însă riscul unei vieți strict previzibile este ca, într-o căutare obsesivă a siguranței, să transformi supraviețuirea într-o rutină atât de sterilă încât să uiți, de fapt, ce anume te-a făcut să vrei să trăiești.
De cealaltă parte, viața scurtă, dar plină de intensitate, mizează totul pe un foc de tabără aprins cu benzină: arde orbitor, luminează totul în jur, dar se stinge repede. Este teritoriul marilor pasiuni, al riscurilor asumate, al artei, al deciziilor luate dincolo de orice plasă de siguranță. E o viață măsurată în inimi bătute cu putere și în momente de revelație pură, dar care vine la pachet cu epuizare, cu riscuri majore și cu un preț de cost adesea devastator.
Dacă ar fi să extragem o concluzie dintr-o astfel de alegere, oamenii nu își doresc neapărat una sau alta în stare pură, ci o punte între ele. Căutăm o siguranță care să ne dea voie, din când în când, să pășim în necunoscut; vrem rădăcini adânci, dar și aripi suficient de puternice ca să ne lăsăm purtați de vânt când viața devine interesantă.
Tu spre care dintre cele două extreme simți că te înclină mai mult balanța în perioada asta?
De fapt, marea majoritate a oamenilor nu aleg conștient între cele două opțiuni, ci oscilează violent între ele, în funcție de momentul în care îi prinde viața.
Când ești tânăr sau când te simți sufocat de o rutină care începe să semene a moarte înainte de vreme, tânjești după intensitate. Vrei riscul acela curat care să-ți pună sângele în mișcare, vrei nopți lungi, schimbăriradicale, călătorii fără hartă și sentimentul că exiști cu adevărat, nu doar că bifezi zile din calendar.
Dar vine o zi — de obicei când obosești sau când apar responsabilități mai grele pe umeri — în care realizezi că intensitatea permanentă e un lux epuizant. Atunci pendulul se duce brusc în cealaltă extremă: începi să apreciezi predictibilitatea unei case calde, siguranța unui ritm așezat, liniștea în care nu se întâmplă nimic spectaculos, dar în care știi că mâine te vei trezi în aceeași tihnă.
Secretul nu stă în a alege o tabără pentru tot restul vieții, ci în a accepta că sufletul are sezoane diferite. Sunt ani în care ai nevoie de foc și de drumuri nebătute, și ani în care cea mai mare formă de curaj este să te odihnești în siguranța a ceea ce ai construit.
Sursa: tolandosaDezvoltare personala