În anii '80, cafeaua era mai greu de găsit decât aurul, se cumpăra pe piața neagră cu 200 de lei pachetul, iar femeile o ascundeau în sertare sub lenjerie ca pe bijuterii, pentru că o dimineață fără cafea turcească nu era dimineață.
Cafeaua a ajuns în Țările Române prin turci, în secolul al XVII-lea. Otomanii aduseseră cu ei ibricul, cafeaua măcinată fin și ritualul preparării pe nisip fierbinte. Boierii români au adoptat obiceiul cu pasiune. Cafenelele au apărut în București și în Iași încă din secolul al XVIII-lea.
Ibricul românesc era de obicei din cupru cositorit, cu un mâner lung de lemn. Cafeaua se punea în ibric cu apă rece și zahăr, se amesteca și se lăsa să fiarbă de trei ori, ridicându-se în spumă la fiecare fierbere. Se turna în cești mici, fără să se strecoare. Zaful rămânea pe fundul ceștii, iar babele citeau viitorul în el.
În perioada interbelică, cafeaua era disponibilă în orice băcănie. Românii beau cafea turcească de 3-4 ori pe zi. Cafenelele erau locuri de întâlnire socială. Se juca table, se citea ziarul, se discuta politică. Cafeaua era un drept, nu un lux.
Doar cei care au trăit în România anilor '80 și au căutat disperat cafea prin magazine goale, pe piața neagră sau prin cunoștințe, pot înțelege cu adevărat ce însemna să nu ai cafea dimineața într-o țară în care cafeaua era religie.
Criza cafelei din anii '80 a fost una dintre cele mai dureroase lipsuri ale epocii. Cafeaua reală a dispărut aproape complet din magazine. În locul ei, statul oferă nechezolul, un surogat din orz prăjit, cicoare și câteva procente de cafea reală. Gustul era oribil. Românii îl beau cu dezgust și visau la cafea adevărată.
Piața neagră a explodat. Cafeaua de contrabandă, adusă din Turcia, din Iugoslavia sau din pachetele trimise de rude din străinătate, se vindea la prețuri exorbitante. Un kilogram de cafea costa pe piața neagră echivalentul a câteva zile de muncă. Femeile cumpărau câte 100 de grame și le ascundeau ca pe comori.
Te-ai întrebat vreodată cum se simțea o femeie din București în 1985 care se trezea dimineața, punea ibricul pe aragaz și realiza că nu mai are cafea, și că nechezolul din dulap este tot ce are, și că ziua care urmează va fi lungă, cenușie și fără aroma care o făcea suportabilă?
Ritualul cafelei turcești era mai mult decât o băutură. Era un moment de pace într-o viață haotică. Cele 5 minute în care ibricul fierbea pe aragaz, mirosul care umplea bucătăria, prima înghițitură fierbinte, toate formau un ritual sacru pe care nicio mașină de espresso modernă nu-l poate reproduce.
Astăzi, românii beau espresso, cappuccino, latte, flat white, cold brew. Cafenelele de specialitate au explodat. Dar în multe case, mai ales la țară și la generația de peste 60 de ani, ibricul de cupru încă stă pe aragaz. Și cafeaua turcească, fiartă de trei ori, turnată cu zațul în ceașcă, se bea exact cum se bea acum 300 de ani. Pentru că unele ritualuri nu mor niciodată. Se schimbă doar prețul cafelei.
Tolandosa