Odiseea delegaților români din Gyula și Makó (Ungaria) spre Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 pentru unirea cu România Mare
Românii din Ungaria de azi au dorit unirea cu România în 1918. Din păcate, au rămas în afara granițelor firești (etnice) ale României din motive geopolitice, stabilite la Conferința de Pace de la Paris din 1921. La 1 decembrie 1918, în Sala Cazinoului, 1.228 de delegați au votat în unanimitate rezoluția care proclama „unirea necondiționată” a provinciilor românești cu Regatul României. Dincolo de fastul simbolic, participarea delegaților proveniți din teritoriile românești aflate sub coroana Ungariei — inclusiv circumscripțiile din jurul orașelor Gyula (comitatul Békés) și Makó/Cenad (comitatul Csanád) — a fost rezultatul unei organizări meticuloase și a unor riscuri logistice și politice. Românii din Ungaria de azi poate se simt orfani, pentru că în 1918 ei au votat unirea cu Țara Mamă, România, iar azi se află în altă țară. Istoria luptei românilor din Ungaria pentru unire cu România este ocultată de unele lucrări de istoriografie și, uneori, de autorități, dar lupta lor pentru unire trebuie cunoscută. În toamna anului 1918, Consiliul Național Român Central (CNRC), inițial la Budapesta și apoi mutat la Arad (în casa lui Ștefan Cicio‑Pop), a orchestrat convocarea Marii Adunări și a stabilit regulile electorale. Lideri precum Ștefan Cicio‑Pop și Vasile Goldiș, alături de membrii secretariatului, au definit circumscripțiile, criteriile de mandatare și procedurile de verificare a credențialelor — elemente care au conferit actului de la Alba Iulia un caracter plebiscitar. Actul istoric de la 1 decembrie 1918 nu a fost doar o manifestare a voinței românilor din arcul intracarpatic, ci un plebiscit național total în toate localitățile locuite de români.(https://mvu.ro/1-decembrie-1918-unirea-transilvaniei-banatului-crisanei-si-maramuresului-cu-regatul-roman/) Printre cele mai dramatice și prea puțin mediatizate pagini ale acestei epopei se numără participarea românilor din Ungaria actuală — regiuni situate în afara granițelor României, denumite atunci generic „Țara Ungurească”. Mobilitatea și curajul elitelor și ale maselor populare din comitatele Békés (Bichiș) și Csanád (Cenad), având ca centre urbane de referință orașele Gyula (Jula) și Makó (Macău), demonstrează că dorința de unire a cuprins întreaga comunitate etnică românească, dincolo de calculele geopolitice care aveau să urmeze.
Arhivele locale și colecțiile digitale păstrează procese‑verbale și credențiale care confirmă alegerea delegaților din jurul Gyula și Cenad. Ședințele electorale din 11/24 noiembrie 1918 au validat nume precum Mihail Mărcuș, Teodor Silaghi, Teodor Suciu, Moisă (Moise) Gomboș, Petru Chereșlădan sau Dimitrie Blagoe. Aceste documente primare sunt probe directe ale reprezentării transfrontaliere la Adunare. Drumul spre Alba Iulia a fost presărat cu obstacole dure, cum ar fi controale feroviare, interdicții locale, ocupații militare parțiale și presiuni ale autorităților ungare. Mărturii și rapoarte locale atestă tactici de ocolire — utilizarea stațiilor secundare, transportul cu căruțe, reîmbarcări pe trenuri protejate de Gărzile Naționale — menite să împiedice confiscarea credențialelor și să asigure sosirea delegaților la timp pentru vot. Românii din Ungaria doreau cu orice preț unirea cu România și au trecut peste toate greutățile cu actele ascunse în mantiile groase militare. Contextul istoric era prielnic pentru unirea tuturor românilor în decembrie 1918. În toamna lui 1918, pe fondul prăbușirii Monarhiei Austro‑Ungare, CNRC, instalat la Arad sub conducerea unor lideri precum Ștefan Cicio‑Pop și Vasile Goldiș, a preluat inițiativa politică a națiunii române. Convocarea oficială pentru Marea Adunare Națională a fost adresată textual „…tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”. Din punct de vedere administrativ, comunitățile românești din vestul extrem al arealului etnic au fost arondate cercurilor electorale din jurul marilor centre urbane maghiare. Orașul Gyula era reședința comitatului Békés, având o puternică concentrare de români în satele din jur, precum Micherechi (Méhkerék) sau Chitighaz (Kétegyháza). Orașul Makó servea drept reședință a comitatului Csanád, depinzând de el zeci de mii de români din satele învecinate de pe axa Mureș–Tisa. În a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, în ciuda tensiunilor și a stării de spirit extrem de volatile din Ungaria, în aceste cercuri s‑au organizat adunări plebiscitare locale în care au fost aleși delegații oficiali și s‑au semnat credențialele (mandatele de vot).
Documentele identificate în arhivele bisericești și studiile publicate de Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria evidențiază o mobilizare exemplară, coordonată de elitele ecleziastice și intelectuale locale. Gyula reprezenta nucleul cultural și spiritual al românilor din Ungaria de atunci, fiind sediul unui protopopiat ortodox de importanță crucială. Figuri cheie erau preoții ortodocși, iar învățătorii din școlile confesionale au fost principalii catalizatori ai mișcării. Un rol major în redactarea și ascunderea mandatelor l‑au avut clerul din Micherechi (coordonat de protopopul Kocsin) și din Gyula‑Oraș. În Gyula s‑a format o subunitate a Gărzilor Naționale din cadrul Regimentului 2 Glăsari (Glofași), compusă din ofițeri și soldați români reveniți de pe front. Această Gardă Națională Română locală a preluat paza delegaților și a asigurat tipărirea materialelor de propagandă națională în tipografiile locale, înfruntând presiunile autorităților maghiare. În Makó, deși populația română urbană era minoritară față de cea maghiară, orașul era polul administrativ de care depindeau zeci de mii de români din satele învecinate de pe axa Mureș–Tisa. Delegați oficiali din Ungaria de azi figurează în listele finale ale celor 1.228 de deputați validați la Alba Iulia ca reprezentanți transfrontalieri precum Dimitrie Blagoe, Dumitru Bozianu și Victor Deciu, delegați din partea cercurilor electorale ale comitatului Cenad (Csanád), strâns legați de structura din Makó. Acești lideri au primit mandate imperative, adică să ceară unirea necondiționată cu Regatul României, refuzând din start ofertele de autonomie culturală avansate de guvernul maghiar condus de Mihály Károlyi.
Deci, Marea Unire s‑a realizat cu oameni hotărâți, cu inițiativă, inclusiv din localitățile românești care în prezent se află pe teritoriul Ungariei. Avocatul dr. Mihai Mărcuț este strâns legat de rolul său de pilon juridic și politic al comunității românești din Ungaria istorică (regiunea Crișana / comitatul Békés) la începutul secolului XX. Din cauza faptului că orașul Gyula a rămas în afara granițelor României după Tratatul de la Trianon, arhivele românești conțin detalii concentrate exclusiv pe activitatea sa din perioada Marii Uniri. Mihai Mărcuț a obținut titlul de doctor în drept, urmând parcursul academic clasic al elitelor românești din Austro‑Ungaria. A activat ca avocat de succes în orașul Gyula (Jula). Cabinetul său juridic deservea populația românească din satele învecinate, oferind asistență într‑o perioadă de puternică maghiarizare. Făcea parte din restrânsa intelectualitate laică română din județul Békés, colaborând strâns cu liderii religioși (ortodocși și greco‑catolici) pentru păstrarea identității naționale. În contextul destrămării Imperiului Austro‑Ungar, dr. Mihai Mărcuț a devenit liderul de facto al mișcării naționale din regiune. De exemplu, la Gyula s‑a constituit Consiliul Național Român local sub conducerea sa directă. Mihai Mărcuț a colaborat în calitate de președinte cu vicepreședinții Alexandru Popoviciu și dr. Ștefan Muntean (preoți), precum și cu învățătorul Emanuil Ardelean. Sub coordonarea sa, consiliul local a jurat credință pe steagul național românesc (roșu, galben și albastru) și s‑a afiliat oficial la organismul central de conducere — Consiliul Național Român Central (CNRC) cu sediul la Arad. Pe lângă rolul politic, dr. Mărcuț s‑a implicat în organizarea tinerilor români întorși de pe front în Gărzi Naționale, menite să prevină jafurile din perioada de anarhie de la finalul războiului și să protejeze comunitățile românești din zonă. Consiliul condus de el a preluat sarcina dificilă de a reglementa rechizițiile de hrană (în special grâul), precum și a armelor și munițiilor din regiune, pentru a asigura supraviețuirea populației. Deși deplasarea fizică spre Alba Iulia era extrem de periculoasă în toamna anului 1918 din cauza trupelor maghiare și germane aflate în retragere, dr. Mihai Mărcuț a garantat legalitatea și legitimitatea credențialelor (mandatelor de vot) emise de românii din Gyula pentru Marea Adunare Națională. Prin semnătura și autoritatea sa, voința de unire a românilor rămași ulterior în Ungaria a fost consemnată oficial în actele istorice ale zilei de 1 decembrie 1918. (Dicționarul personalităților Unirii: Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Ioan I. Șerban, Nicolae Josan, Editura Altip, 2003)
Drumul delegaților din Gyula și Makó spre Alba Iulia a fost o adevărată probă de curaj. Deși guvernul central de la Budapesta ordonase oficial facilitarea transportului feroviar (dorind să demonstreze comunității internaționale un spirit democratic), în teritoriu situația era complet diferită. Nodurile feroviare din vestul Transilvaniei erau parțial controlate de facțiuni militare maghiare radicale sau de trupe în curs de reorganizare. Trenurile care veneau dinspre Szeged, Makó și Gyula, trecând prin Arad, au fost frecvent percheziționate sau blocate sub pretextul unor verificări de securitate. Liderul politic Ioan Suciu, care a gestionat logistica adunării de la Alba Iulia, a evidențiat acest efort chiar în dimineața zilei de 1 decembrie 1918, raportând solemn în plenul comisiei de validare: „Raportez numai scurt, că s‑au prezentat delegați și din comitatele: Trei‑Scaune, Ciuc și din Cenad, Bichiș și chiar din Ugocea, la adunarea națională de astăzi… s‑au prezentat învingând și trecând peste piedici mari…” Pentru a nu risca confiscarea credențialelor, mulți dintre delegații din zona Bichiș–Cenad au coborât din trenuri în stații secundare și au parcurs zeci de kilometri cu căruțele prin sate de frontieră, reîmbarcându‑se pe linii ferate securizate de gărzile naționale române. Ajunși la Alba Iulia, aceștia au intrat direct în Sala Unirii, depunându‑și mandatele și votând în unanimitate rezoluția citită de Vasile Goldiș.
După 1918, evoluțiile militare — prăbușirea Republicii Sovietice Ungare, contraofensivele regionale și înaintarea trupelor române până la și dincolo de Tisa, inclusiv ocuparea temporară a unor localități din estul Ungariei și intrarea în Budapesta în august 1919 — au generat schimbări administrative intense. Pentru românii din Gyula și Makó, actul de la 1 decembrie nu a rămas astfel doar o declarație pe hârtie. În primăvara anului 1919, în contextul operațiunilor militare împotriva regimului bolșevic ungar condus de Béla Kun, Armata Română a avansat adânc în teritoriul Ungariei, stabilind linia de demarcație pe râul Tisa. Timp de câteva luni, orașele Gyula și Makó s‑au aflat sub administrație militară și civilă românească. Erau în subordinea Regelui Ferdinand întregitorul. În această scurtă perioadă, populația română locală a început organizarea structurilor administrative românești, sperând în integrarea deplină și definitivă în granițele României Mari.
S‑au întocmit inclusiv liste electorale pentru participarea la primele alegeri parlamentare ale noului stat român unificat.Totul s‑a prăbușit însă în 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon. Din rațiuni pur geopolitice și de infrastructură — marile puteri dorind să lase Ungariei controlul asupra liniei de cale ferată strategice Szeged–Békéscsaba–Debrecen — granița a fost trasată la est de aceste localități. Peste noapte, românii din Gyula, Makó și satele din jur, care riscaseră totul pentru a vota Unirea la Alba Iulia, s‑au trezit izolați de patria‑mamă, devenind o minoritate etnică într‑un stat maghiar profund marcat de resentimentele pierderilor teritoriale. (Aradul cultural în lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri (1908-1918), Vasile Popeangă, Ion B. Mureșianu, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1991, pp. 9–125;
Destinul post‑eveniment și ștergerea urmelor Urmările politice pentru participanții transfrontalieri au fost severe. După retragerea trupelor române în 1920, jandarmeria ungară a declanșat anchete severe în cercurile intelectualilor români din comitatele Békés și Csanád.
Mulți dintre cei care semnaseră sau transportaseră credențialele au fost acuzați de înaltă trădare. De teama repercusiunilor și a perchezițiilor domiciliare, numeroase duplicate ale mandatelor, liste cu semnături populare și jurnale personale ale delegaților din Gyula și Makó au fost arse de familiile acestora sau confiscate de autorități.
Acest fapt explică de ce, în arhivele oficiale de la București și Alba Iulia, listele nominale ale delegaților din aceste zone prezintă lacune considerabile în comparație cu cele din Transilvania centrală. Prezența românilor din Gyula și Makó la Alba Iulia oferă o perspectivă profundă asupra dimensiunii universale a Marii Uniri.
Ei nu au fost simpli observatori, ci actori deplini ai unui act de autodeterminare națională. Deși istoria i‑a lăsat în afara frontierelor fizice ale României, memoria gestului lor din noiembrie‑decembrie 1918 rămâne mărturia solidarității etnice care a învins, fie și pentru scurt timp, granițele imperiale. În ciuda pierderilor documentare, memoria colectivă a românilor din Gyula, Makó , Cenad și din localitățile învecinate a păstrat amintirea implicării: preoți, învățători, societăți culturale și Gărzile Naționale au jucat roluri‑cheie în organizare. Astăzi, comunitățile și instituțiile culturale locale comemorează aceste episoade prin expoziții, studii și ediții documentare care readuc în atenție contribuția transfrontalieră la Marea Adunare de la Alba-Iulia.
Credențialele și procesele‑verbale păstrate, alături de relatările locale, confirmă că românii din „Țara Ungurească” au fost reprezentați legitim la Alba Iulia. Exemplele din Gyula, Makó și Cenad ilustrează nu doar voința politică coordonată de CNRC, ci și perseverența comunităților care au înfruntat bariere logistice și riscuri pentru a‑și susține cauza națională. Lupta românilor din Ungaria de azi pentru unirea cu țara‑mamă, România, trebuie cunoscută și valorificată istoriografic. Memoria acestor luptători români, care aveau dreptul să facă parte din România împreună cu localitățile lor, trebuie celebrată. Călătorule, când treci azi prin Gyula și Makó, să știi că aceste orașe ar fi putut face parte din România.Marile puteri nu le‑au permis să fie în România. Orașele acestea sunt, cultural, localități autentice românești. Să le iubim și să respectăm istoria românească. Românii din Gyula și Makó privesc cu nostalgie peste graniță la frații lor din România, cu gândul melancolic la străbunii lor care au votat Unirea cu Țara Mamă, România.
Tolandosa