Ultima victorie a lui Mihai Viteazul a fost câștigată alături de omul care avea să-i ordone moartea.
3 august 1601. La Guruslău, două armate luptă umăr la umăr împotriva lui Sigismund Báthory: oastea lui Mihai și trupele imperiale conduse de un general al împăratului, cu un nume care în România sună și astăzi a blestem — Giorgio Basta.
Cei doi nu erau prieteni. Cu un an înainte, la Mirăslău, Basta îl învinsese pe Mihai și îl alungase din Transilvania. Fuseseră adversari pe câmpul de luptă.
Dar la Praga, împăratul Rudolf al II-lea avea o problemă mai mare decât orgoliul celor doi generali ai săi: Sigismund Báthory se întorsese pe tronul Transilvaniei. Așa că Mihai și Basta au primit același ordin. Să lupte împreună.
Au câștigat. Guruslău a fost o victorie clară, oastea lui Sigismund a fost risipită, iar Mihai avea din nou drumul deschis spre Alba Iulia.
A mai trăit șase zile.
Cronicarul István Szamosközy, contemporan cu evenimentele, descrie ce s-a petrecut în tabăra de lângă Turda: Basta și-a chemat căpitanii valoni la sfat și a luat hotărârea. În dimineața de 9 august, vreo trei sute de valoni și germani au înconjurat cortul lui Mihai. Voievodul a fost împușcat, străpuns cu sabia și decapitat.
Omul lângă care luptase cu șase zile în urmă îi luase viața. Fără acuzație. Fără proces.
De ce? Istoricii dezbat de patru secole interesele Curții imperiale și cine anume a vrut ca Mihai să dispară. Întrebarea rămâne deschisă. Un singur lucru e limpede în relatările vremii: ordinul de execuție a venit de la Basta.
Și acum întrebarea pe care aproape nimeni nu o pune.
Ce s-a întâmplat cu Basta?
Nimic.
Nu a fost judecat. Nu a fost chemat să dea socoteală. Nu a pierdut nici comanda, nici încrederea împăratului. Dimpotrivă: a rămas comandantul trupelor imperiale din Transilvania încă trei ani — ani rămași în memoria țării ca unii dintre cei mai grei, cu jafuri, foamete și teroare. A fost rechemat abia în 1604. A primit onoruri. Și a murit în patul lui, în 1607.
Mihai are statuie în centrul fiecărui oraș mare din România. Basta are un capitol în tratatele de istorie militară.
Unul a murit la 43 de ani, decapitat lângă propriul cort. Celălalt a murit liniștit, cu titlu de conte.
Ordinul de a-l ucide pe Mihai Viteazul nu a costat pe nimeni nimic.
Însă întrebarea despre ce s-a întâmplat cu Giorgio Basta deschide doar prima ușă din culisele acestui asasinat. Răspunsul la întrebarea „de ce?” nu se află doar în ambiția personală a unui general imperial, ci în mecanismele reci ale politicii de la Praga și Viena.
Rivalitatea geopolitică și teama de un lider independent
Rudolf al II-lea își dorea Transilvania integrată direct în Imperiul Habsburgic, administrată de un guvernator fidel. Mihai Viteazul, deși luptase sub steagul Sfântului Imperiu Roman și depusese jurământ de credință, nu era un simplu executant. Era un domnitor carismatic, cu o armată loială, capabil să unifice din nou regiunea sub propria autoritate. Pentru Viena, un Mihai victorios la Guruslău devenea instantaneu mai periculos decât Sigismund Báthory.
Logica militară a lui Giorgio Basta
Din perspectiva lui Basta — militar de carieră educat în rigorile războiului din Țările de Jos —, Mihai era un element imprevizibil. Basta considera că Transilvania nu putea avea doi stăpâni: ori un general imperial cu puteri de vicerege, ori un voievod român cu ambiții dinastice. În scrisorile trimise Curții, Basta îl descria pe Mihai ca fiind duplicitar și capabil de o alianță de conjunctură cu otomanii pentru a-și păstra coroana.
Consensul tăcut de la Praga
Execuția fără judecată de la Turda nu a fost un act de figurație spontană. Deși nu s-a descoperit un ordin scris semnat de Rudolf al II-lea care să ceară direct moartea voievodului, dovezile indirecte indică o aprobare tacită. Schimbul de scrisori dintre Basta și consilierii imperiali din lunile premergătoare bătăliei arată clar că neutralizarea lui Mihai era o opțiune luată în calcul dacă acesta refuza să cedeze comanda militară a Transilvaniei.
Imunitatea totală de care s-a bucurat Basta după 9 august 1601 confirmă acest calcul cinic: datoria fusese îndeplinită, iar «problema românească» fusese rezolvată.
ISTORIE