Doamnă, dați covorul ăla jos de pe bară. Nu suntem la țară să-l bateți în fața blocului.
Vocea s-a auzit de la etajul întâi, exact când Elena ridicase bătătorul pentru a treia oară.
S-a oprit cu mâna în aer.
Covorul era întins peste bara metalică din spatele blocului, iar lângă ea mai avea un lighean, o perie veche și o sticlă cu apă.
— Poftim?
Femeia de la balcon s-a aplecat puțin peste balustradă.
Era vecina de la unu, o femeie pe la 45 de ani, mutată în bloc de vreo doi ani.
— Am spus să nu mai bateți covorul acolo. Se ridică tot praful. Avem geamurile deschise.
Elena s-a uitat la covor.
Apoi la bara pe care îl pusese.
— Păi aici se bat covoarele.
— Poate se băteau acum 30 de ani.
— Și acum ce se face aici?
Femeia a oftat.
— Nu știu ce se face, dar în niciun caz nu trebuie să umplem blocul de praf.
Elena a rămas câteva secunde nemișcată.
Avea 68 de ani și locuia în blocul acela din 1983.
Venise acolo cu soțul ei când primiseră apartamentul.
Doi copii crescuseră între pereții aceia.
Tot acolo îi murise soțul cu șase ani în urmă.
Și, dacă cineva ar fi întrebat-o unde se bat covoarele, probabil ar fi răspuns fără să înțeleagă de ce trebuie pusă întrebarea:
„Pe bară, în spatele blocului.”
Pentru că bara fusese acolo dintotdeauna.
Primăvara și toamna, era aproape coadă la ea.
Coborau femeile cu covoarele făcute sul.
Uneori veneau și bărbații, mai ales pentru cele mari.
Le puneau peste bară și începea concertul.
Pac.
Pac-pac.
Pac.
De la un balcon se auzea:
— Vezi că mi-ai luat bătătorul!
— Nu-i al tău, e al meu!
— Al tău e ăla roșu!
Copiii alergau printre covoare.
Cineva aducea un lighean.
Altcineva împrumuta o perie.
Și întotdeauna exista o femeie care știa mai bine decât toate celelalte cum trebuie scos praful.
Elena fusese una dintre ele.
Numai că între timp aproape toate dispăruseră.
Unele muriseră.
Altele se mutaseră la copii.
Unele nu mai puteau coborî.
Iar oamenii mai tineri își cumpăraseră aspiratoare bune, aparate cu abur sau chemau firme care veneau, luau covorul și îl aduceau înapoi curat.
Bara rămăsese.
Ruginită puțin la bază.
Fără vreo plăcuță pe care să scrie ce fusese.
Pentru Elena însă, rostul ei era evident.
— Doamnă Elena, chiar vă rog, a continuat vecina. Tocmai am făcut curățenie.
— Bine, mamă.
— Nu e vorba de „bine, mamă”. Sunt niște reguli de conviețuire.
Elena a ridicat privirea.
„Mamă” îi spusese din obișnuință.
Nu ironic.
Dar femeia se simțise probabil luată peste picior.
— Bine, doamnă.
A dat covorul jos.
L-a făcut sul cât a putut de bine și a plecat cu el spre scară.
Tocmai atunci ieșise din bloc Mihai, un vecin de la trei.
— Ce faci, tanti Elena? L-ai bătut?
— L-am bătut de l-am rupt.
Omul s-a uitat la covor.
— Păi e plin de praf.
— Așa-i moda acum. Îl bați cu gândul.
Mihai a râs.
Elena nu prea.
A urcat cu covorul înapoi în apartament.
L-a lăsat în hol.
A deschis geamul și s-a uitat spre bara din spatele blocului.
Vecina de la unu își închisese balconul.
Nu era prima dată când Elena simțea că blocul în care trăise aproape toată viața începea să-i devină străin.
Nu se întâmplase dintr-odată.
Mai întâi dispăruse banca de lângă intrare.
Câțiva vecini se plânseseră că se strânge lumea seara și vorbește.
Apoi dispăruse masa de beton la care bărbații jucau table.
„Arată urât.”
După aceea cineva tăiase sârmele dintre doi stâlpi pe care femeile mai bătrâne întindeau uneori câte un cearșaf.
„Nu suntem uscătorie publică.”
Ghivecele de pe palier fuseseră mutate.
„Obstrucționează spațiul comun.”
Până și ușa de la intrare, pe care înainte o mai țineau deschisă vara, acum se închidea imediat cu interfonul.
Unele schimbări erau bune.
Elena recunoștea asta.
Era mai curat.
Nu mai intra oricine în scară.
Se zugrăvise.
Se pusese lumină cu senzor.
Liftul fusese schimbat.
Nu era femeia aceea care credea că tot ce fusese înainte fusese mai bun.
Numai că, uneori, avea impresia că odată cu lucrurile urâte dispăruseră și niște lucruri care nu deranjau pe nimeni până când cineva hotărâse că ar trebui să deranjeze.
După două zile, s-a întâlnit cu vecina de la unu în lift.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
Au coborât în tăcere.
La parter, Elena a întrebat-o:
— V-a intrat mult praf atunci?
Femeia a părut surprinsă.
— Poftim?
— De la covor.
— Nu știu cât. Dar aveam geamurile deschise.
— Am înțeles.
— Să știți că nu am nimic cu dumneavoastră.
— Nici eu cu dumneavoastră.
Și au ieșit.
Povestea ar fi putut să se termine acolo.
Numai că, peste vreo trei săptămâni, într-o sâmbătă dimineața, Elena a auzit gălăgie în fața blocului.
A ieșit la geam.
Vecina de la unu coborâse cu un covor mare, crem.
Era ud.
Foarte ud.
Lângă ea stătea soțul.
Încercau amândoi să-l ridice.
Elena a coborât.
— Ce-ați pățit?
Femeia era transpirată și nervoasă.
— Am vărsat ceva pe el și am încercat să-l spălăm în cadă.
Elena s-a uitat la covor.
— Și?
— Și acum nu știm ce să facem cu el.
— Păi trebuie pus undeva să se scurgă.
— Exact.
Elena s-a uitat spre bara din spatele blocului.
Apoi la vecină.
Vecina s-a uitat și ea la bară.
Pentru câteva secunde n-a spus nimeni nimic.
Elena n-a rezistat.
— Nu știu ce se face acolo.
Femeia a înțeles imediat.
Și, spre surprinderea Elenei, a început să râdă.
— Merit asta.
— Un pic.
— Credeți că putem să-l punem?
— Dacă nu-l bateți.
— Promit.
Au tras toate trei de covor, pentru că între timp coborâse și o altă vecină.
Era greu.
— Ridică de colț!
— Îl țin!
— Nu de acolo, că-l scapi!
— Doamnă Elena, dumneavoastră comandați pe toată lumea?
— De prin ’83.
Au reușit să-l întindă peste bară.
Apa a început să picure.
Vecina s-a uitat la Elena.
— Recunosc că e utilă.
— Bara?
— Bara.
— Păi n-au pus-o proștii degeaba.
— N-am spus că au fost proști.
— N-ați spus.
Elena a zâmbit.
— Numai că nici covorul meu nu era prost.
Au râs amândouă.
După aceea s-au așezat câteva minute pe bordură, pentru că nu mai exista banca.
Și, pentru prima dată de când se mutase în bloc, femeia mai tânără a stat de vorbă cu Elena mai mult de două minute.
I-a spus că venise dintr-un bloc nou, unde nimeni nu cunoștea pe nimeni.
Elena i-a povestit cum fusese acolo înainte.
— Era mai bine?
a întrebat-o femeia.
Elena s-a gândit.
— Nu.
Răspunsul a surprins-o.
— Nu?
— Nu. Era altfel.
A arătat spre bloc.
— Aveam și noi destule rele. Numai că ne știam.
Pe vremuri, dacă Elena pleca două zile, vecina de alături îi uda florile.
Dacă rămânea cineva fără ceapă, bătea la ușa de vizavi.
Dacă unui copil i se pierdea cheia, stătea la vecini până veneau părinții.
Dacă cineva făcea zacuscă, în două zile știa tot palierul.
Uneori era obositor.
Se știa cine vine.
Cine pleacă.
Cine s-a certat.
Cine și-a cumpărat televizor.
Cine a venit târziu.
Nu era o lume ideală.
Dar era una în care oamenii aveau nevoie unii de alții ceva mai des.
— Acum e mai frumos, a spus Elena. Dar câteodată parcă fiecare și-a mutat și ușa apartamentului cu un metru mai înăuntru.
Vecina n-a răspuns imediat.
Peste câteva zile, covorul ei se uscase.
Bara rămăsese din nou goală.
Până într-o dimineață de septembrie.
Pac.
Pac-pac.
Elena a auzit zgomotul din bucătărie.
S-a dus la geam.
Jos, vecina de la unu bătea covorul.
Nu tare.
Două-trei lovituri.
Se oprea.
Se uita în sus.
Mai dădea una.
Elena a deschis geamul.
— Doamnă!
Femeia a înghețat.
A ridicat capul.
— Da?
Elena și-a pus mâinile în șold.
— Dați covorul ăla jos de pe bară. Nu suntem la țară!
Femeia a rămas o secundă serioasă.
Apoi amândouă au început să râdă.
— Numai cinci minute, doamnă Elena!
— Cinci!
— Promit!
Elena a închis geamul și s-a întors la cafeaua ei.
Nu câștigase nicio bătălie.
Nici vecina nu fusese pusă la punct.
Și poate că asta era partea cea mai bună.
Pentru că adevărul era undeva între ele.
Nu orice obicei vechi trebuie păstrat doar fiindcă „așa s-a făcut dintotdeauna”.
Dacă praful intră în casa altuia, omul acela are tot dreptul să spună că îl deranjează.
Dar nici tot ce pare demodat nu este automat lipsit de rost.
Uneori schimbăm orașele, blocurile și regulile în numele confortului și descoperim abia după aceea că anumite lucruri aveau și o funcție pe care n-o observasem.
Iar bara aceea ruginită nu fusese doar locul unde se băteau covoarele.
Fusese unul dintre locurile în care oamenii blocului se întâlneau.
Se certau.
Se împrumutau cu bătătorul.
Se ajutau să ridice un covor greu.
Mai schimbau două vorbe.
Și apoi urcau fiecare în casa lui.
Poate că nu trebuie să aducem înapoi toate obiceiurile de acum 30 sau 40 de ani. Dar nici n-ar strica să ne întrebăm, din când în când, dacă odată cu ele n-am aruncat și câteva dintre lucrurile care îi făceau pe vecini să fie… vecini.
Voi vă mai amintiți barele pentru covoare din spatele blocurilor? Și, sincer: v-ar deranja astăzi dacă un vecin și-ar bate covorul acolo sau vi s-ar părea ceva absolut normal?