Iarna, când afară se întuneca devreme și soba mergea aproape toată ziua, mamaie mai făcea câteodată un lucru simplu.
Punea mere la copt.
Nu prăjituri sofisticate.
Nu creme.
Doar mere.
Le alegea din cele păstrate pentru iarnă, le ștergea bine și le așeza lângă căldura sobei, pe plită ori în cuptorul ei, după cum era făcută soba din casă.
Copiii observau imediat.
„Mamaie, ce faci?”
„Nu vezi? Mere.”
Din clipa aceea nu mai avea liniște.
Unul venea să vadă dacă s-au înmuiat.
Altul întreba:
„Ăsta-i al meu?”
Cel mai mic le număra.
„Unu, doi, trei, patru... Mamaie, da' nouă ne ajung?”
„Ajung, măi. Numai lăsați-le să se coacă.”
După o vreme, coaja începea să se zbârcească.
Unele mere crăpau puțin.
Zeama dulce ieșea pe lângă ele și se carameliza ușor, iar în odaie începea să miroasă a măr copt.
Atunci era și mai rău.
Copiii se strângeau toți pe lângă sobă.
„Sunt gata?”
„Nu.”
Peste cinci minute:
„Acum?”
Mamaie lua unul cu lingura, îl întorcea și îl apăsa ușor.
„Acum.”
Le punea în farfurii.
Câte unul pentru fiecare.
Dar nici atunci nu puteai să-l mănânci.
Era fierbinte.
Copilul îl desfăcea cu lingurița și din miez ieșea abur.
Sufla.
Mai sufla o dată.
Și tot gusta prea repede.
„Frige!”
Mamaie râdea:
„Păi cine te pune să-l înghiți cu tot cu farfurie?”
Uneori punea puțin zahăr deasupra, alteori le lăsa așa, numai cu dulceața lor.
Și în câteva minute nu mai rămâneau decât cotoarele și farfuriile lipicioase de zeamă.
Era un desert sărăcăcios după măsurile de azi.
Dar pentru copiii care stăteau iarna lângă sobă, un măr copt, fierbinte și dulce, împărțit de mamaie, putea să fie tot răsfățul de care aveau nevoie.