Când sufletul refuză să mai poarte măști

 

Când sufletul refuză să mai poarte măști

​Sunt momente în care obosești să tot explici, să tot ierți pe jumătate și să cauți scuze acolo unde nu există decât nepăsare. Într-o zi, te oprești pur și simplu din alergarea asta absurdă după validarea altora și realizezi că cel mai scump lucru pe care îl ai este propria ta liniște.

​Nu mai vrei spectacol, nu mai vrei promisiuni de paie și nici vorbe mari aruncate în vânt. Vrei doar un colț de adevăr în care să poți respira liniștit, fără teama că la colț te așteaptă o nouă trădare. Și e o eliberare uriașă în clipa în care înțelegi că nu e datoria ta să repari oameni care aleg cu disperare să rămână stricați pe dinăuntru.

​Lăsați-i să plece pe cei care nu știu să prețuiască un suflet curat. Căci cine nu știe să țină la lumina ta, va merita, mai devreme sau mai târziu, propria lui întuneric. Tu rămâi tu: cu bune, cu rele, dar cu fruntea sus și cu inima întreagă.

​Eco-uri... ❤️