În august 1977, o garnitură de tren de marfă cu 34 de vagoane încărcate cu cherestea a deraiat pe viaductul de la Cerna, în județul Hunedoara, la 60 de metri deasupra râului. Mecanicul de locomotivă, Gheorghe Fodor, 48 de ani, a reușit să oprească locomotiva la 4 metri de marginea viaductului înainte ca aceasta să cadă în gol. A stat în cabina locomotivei nemișcat timp de 9 ore, până când macaragiii au ajuns să stabilizeze structura, pentru că orice mișcare bruscă ar fi putut trimite locomotiva și restul garniturii în râu.
Viaductul de la Cerna fusese construit în 1923 și nu fusese niciodată consolidat. Inginerul responsabil de sectorul feroviar semnase în fiecare an un raport prin care certifica structura ca aptă pentru circulație. Rapoartele fuseseră scrise fără inspecție fizică, la birou, copiind cifrele din anul precedent. Nimeni nu verificase rapoartele. Sistemul funcționa pe încredere în hârtii.
Deraierea s-a produs la ora 4 dimineața. Primul vagon de cherestea a ieșit din șine pe al treilea segment al viaductului, antrenând după el alte șapte vagoane. Patru vagoane au căzut în Cerna. Treizeci au rămas pe structură, înclinate la unghiuri imposibile, unele sprijinite unele de altele, altele atârnând parțial în gol. Locomotiva s-a oprit la 4 metri de marginea ultimului segment intact. Fodor a simțit cum locomotiva oscilează ușor. A înțeles imediat că orice mișcare ar putea rupe echilibrul.
A stat nemișcat. Nu a coborât din cabină. Nu a deschis fereastra să strige după ajutor. A așteptat să se lumineze și să audă dacă vine cineva. Auzise vagoanele căzând în râu. Simțea locomotiva tremurând ușor la fiecare rafală de vânt. Știa că structura sub el era compromisă și că greutatea celor 34 de vagoane redistribuită brusc pe segmentele rămase putea ceda în orice moment. Calculul era simplu și brutal: stai nemișcat sau mori.
Echipa de intervenție de la Deva a sosit la ora 7 dimineața. Trei ore după deraiaj. Au văzut situația și au înțeles că nu pot face nimic fără macara grea. Macaraua grea era la Timișoara. Au trimis o mașină. Macaraua a ajuns la ora 11. Între timp, Fodor stătea în cabină. Oamenii de jos îi strigaseră că vine ajutor. El ridicase o mână prin geam ca să arate că a auzit. Nu mai mișcase nimic altceva.
Temperatura în august, în cabina de locomotivă cu soarele bătând direct, urcase la peste 50 de grade. Fodor nu avusese apă. Nu avusese mâncare. Transpira continuu. Auzea structura metalică a viaductului dilatându-se la căldură, producând sunete scurte, ascuțite, ca niște împușcături mici. La fiecare sunet, inima i se oprea o secundă.
Macaragiii au lucrat două ore pentru a ancora câteva vagoane din spate și a reduce tensiunea pe structură. La ora 13 și jumătate, inginerul șef al echipei de salvare i-a strigat lui Fodor că poate coborî. Că structura e suficient de stabilizată. Fodor a deschis ușa cabinei, a coborât trei trepte, s-a uitat în jos la râul Cerna de 60 de metri mai jos, a închis ochii o secundă și a coborât restul treptelor fără să mai privească în nicio direcție.
Ancheta a stabilit că viteza garniturii depășise limita admisă pe sectorul respectiv cu 12 kilometri pe oră. Mecanicul a primit o sancțiune administrativă. Inginerul care semnase rapoartele false de inspecție timp de șapte ani a fost pensionat anticipat. Viaductul de la Cerna a fost închis traficului greu și consolidat în doi ani. Gheorghe Fodor s-a întors la muncă după trei săptămâni de concediu medical, pe același sector feroviar, cu aceeași locomotivă reparată. Nu a cerut transfer. Nu a vorbit despre cele 9 ore niciodată, nici cu colegii, nici cu familia. Când l-au întrebat ce simțise acolo sus, a spus că nu simțise nimic. Că stătuse și așteptase. Că altceva nu era de făcut.